miercuri, 20 iunie 2018

Stelele care cad nu pier

Image result for little princeAstrofizică, Brian May. Când alăturarea aceasta apare în cartea lui Radu Paraschivescu, ”Am fost cânvda femeie de onoare”, citesc cu mai mare atenție, în ciuda somnului care mă îmbrățișează din ce în ce mai strâns. Aflu desper Brian May că ”nu e doar absolvent de matematică și fizică, e și un astrofizician împătimit. Cu doctorat, no less.”.

Nu știam. Descoperirea mă face și mai curioasă. Căutările în cascadă mă duc pe blogul Asteroid Day, de unde aflu că este unul dintre co-fondatori, un efort de a crește gradul de conștientizare a modului în care planeta ar trebui să se pregătească pentru potențialele pericole ale impactului asteroizilor.

În 2016, May și colegii săi co-fondatori ai Zilei Asteroidului, au anunțat că sărbătoarea a fost recunoscută oficial de Națiunile Unite. Ziua Internațională a Asteroidului este 30 iunie. Mai avem puțin.

Aflu și că în amintirea lui Freddy Mercury un asteroid îi poartă numele.

Acestea au fost lecturile mele, descoperirile mele.
Voi ce împărtășiți azi cu ceilalți?

sâmbătă, 16 iunie 2018

Get Pony

Image result for crai nou luna nouaAstăzi am făcut o descoperire. Se numește GetPony. Click-ul portierei m-a surprins ca pe un copil care se bucură de o jucărie, cu toate că știe că o va înapoia.
Idee faină pentru un oraș aproape asfixiat. Citesc că la Cluj nu a funcționat. Mi-ar plăcea să le meargă poneilor mai bine în București. Nu am habar cum se întâmplă cu serviciul ăsta prin alte țări, dar aici condițiile sunt ”fair enough”, ca să rămân în zona principalilor clienți. 
Încă nu am răspunsuri la toate chestiile care ar putea interveni, dar pentru week-end-ul acesta mă gândesc să mai încerc o dată. 

Lumea se mișcă în direcții pe care nici nu le bănuiam în urmă cu nu foarte mulți ani. Îmi place când mă descopăr pe una dintre ele. Încerc să descifrez ce e pe acolo și să mă uimesc. Uimirea asta pe care o duc cu mine de dintotdeauna m-a ajutat să cresc. E drept că m-am și bușit zdravăn pătrunzând uneori, din prea mare uimire, pe teritorii mai puțin prietenoase, dar se numește că am învățat. 

A, și dacă tot amintesc despre cum e să te uimești, și dacă încă nu v-ați culcat, e un Crai Nou de toată frumusețea deasupra noastră. Crai palid, ieșit sâmbătă seara în oraș. 

Pe voi ce descoperire v-a uimit azi, sâmbătă 16 iunie 2018? 








vineri, 15 iunie 2018

O chestiune de mirare

"Sunt un imperialist.” Trage scurt de colțurile gurii și le relaxează în aceeași secundă, așa că nu-mi dau seama dacă tocmai a zâmbit sau e un rictus îmbătrânit. Mă așteaptă cu o minimă intervenție, dar pentru că nu i-o acord, continuă: ”Conduc un imperiu, știi? Un imperiu. Dar în viața mea privată sunt o epavă. Ai mai văzut din ăștia, nu? Ce ai făcut cu ei? Ce zici că e de făcut cu mine?”

Îi întind o cutie cu drajeuri condimentate. Se retrage în fotoliu cu totul, se chircește și din poziția aceea strigă: ”Ce sunt astea? Ce-mi dai? Ce vrei să faci?” Drajeuri cu scorțișoară. ”Ce efect au? Ce fac ele?” Las cutia deschisă, îmi lipesc tălpile de podea și îl invit să facă la fel. Coboară din vârful fotoliului și își lasă tălpile grele în jos. Îl conduc într-un exercițiu de relaxare. ”Ce scop are asta?” Să-ți dezlipim umerii de urechi. ”Cum adică?” Și când își coboară umerii, înregistrează primul succes în relaxare și în lucrul cu el însuși. Respirăm în tandem. Reglăm ritmul vorbirii. Cu vocea coborâtă îl întreb ce ar vrea să știu eu despre el.

”Nu sunt bun de nimic. Sunt mincinos, laș, farseur. O să-mi pierd și soția și fiica. Nu mă pot ține de promisiuni și gata. Ele mă detestă. Nici nu mai vreau să ajung pe acasă. Am început să dorm la birou. Oricum nu contez pentru ele decât dacă le dau banii de care au nevoie.” Tirada continuă, subiectul e unul și același. Îl rog să repete tot ce a spus despre el în relația cu soția și cu fiica lui. ”De ce să spun încă o dată? Vrei să mă înregistrezi? Înregistrezi, nu? Ai undeva un reportofon, pe pariu.” Nu am reportofon, nu am nevoie. Remarca mea nu-l liniștește. ”Adică ții minte tot? Sigur, e meseria ta. Ții minte tot, nu?” Umerii i se urcă iar spre lobul urechilor. Îi fac semn discret. ”Ce, ce am pe umeri? A, bine, mă relaxez.” Când cred că mă poate urmări din nou, reiau cerința. De data aceasta cooperează.

Înainte de a începe, îi propun ca fiecare propoziție să se transforme din afirmație în întrebare. Să se mire de fiecare dintre afirmațiile sale de mai devreme, să le pună la îndoială și să-și înregistreze emoțiile pe care le primește o dată cu răspunsul din gândurile sale. Și pentru că e gata să fugă din nou, îi promit să-l ajut. Ideea mi-a venit, evident, ascultându-l. Mai bine de jumătate din tot ce a spus erau întrebări ofensiv-defensive. Așadar, dacă acesta este spațiul lui confortabil, hai și noi pe acolo. Redau aproximativ schema pe care a construit-o: ”Nu sunt bun de nimic - Nu sunt bun de nimic?” Chiar după prima întrebare s-a oprit. După secunde de tăcere, îl întreb cu ce aș putea să-l ajut ca să continuăm. ”Nu, nimic, mă gândeam doar, hai să continuăm. O să-mi pierd soția și fiica - O să-mi pierd soția și fiica?” Pauza e și mai lungă, calitatea privirii cu totul alta. ”Hai să nu ne mai oprim, bine?” Bine. ”Nu mă pot ține de promisiuni - Nu mă pot ține de promisiuni? Nu contez pentru ele....Nu contez pentru ele?” Se ridică brusc și mă roagă să încheiem ședința cu cinci minute mai devreme. Nu i-am spus eu, oare, că instrumentele pe care și le construiește în terapie e bine să le ducă în viața reală și să le verifice valoarea? Și nu tot eu am fost cea care i-a spus că întrebările pe care le generăm în procesul terapeutic își găsesc răspunsurile în chiar acțiunile noastre?

joi, 14 iunie 2018

The Invisible Man

Da, sigur, imediat.
Da, cum să nu.
Da, o rezolvăm.
Da, nu-ți face griji.
Image result for boundaries paintingsDa, văd eu cum fac.

Joanna se trântește în fotoliu și devine un ghem de suspine. Îmi spune că e foarte obosită. Cu accentul ei pe care îl ador, începe să facă inventarul lucrurilor care au obosit-o în ultima săptămână:
mama colegei fiicei ei a trecut pe la ea pentru o evaluare, imediat după serviciu; un fost coleg a sunat-o la 7 de dimineață ca să îi ceară să îi împrumute niște cărți; soțul ei o întreabă mereu despre lucrurile pe care el le risipește prin casă și pretinde ca ea să știe de soarta lor; șefa ei a anunțat-o cu o seară înainte că va fi nevoie să o înlocuiască într-o comisie;

O întrerup, spunându-i că nu o mai văd. Cum adică nu mă mai vezi? 

În tot ce îmi spune este vorba despre alții și despre prioritățile lor. Joanna și nevoile ei nu sunt pe nicăieri. Sunt invizibile. Da-ul repetat atâția ani fără altă condiție, a lăsat-o într-un con de umbră.
Ar spune ceva uneori, dar nici nu se mai aude. Avalanșa de cereri acoperă tot.

Simt că va fi nevoie să-i propun să trecem în etapa de exercițiu de reflecție. O rog să se așeze pe un scaun în jurul căruia trasez un cerc. Aceasta este granița în care se poate mișca, poate primi pe oricine sau poate să se apere de orice intruziune. Delimităm astfel ceea ce este OK pentru Joanna și ceea ce nu este OK. Din poziția aceea, îi cer să ia în considerare limitele fizice și emoționale.
Limitele fizice implică intimitatea, spațiul și corpul nostru. Acest lucru poate fi dictat atât de preferințele și filozofiile noastre personale, de cultura noastră, cât și de credința noastră.

Limitele se pot schimba. Timpul, circumstanțele pot schimba limitele unei persoane într-un fel sau altul.
Limitele emoționale sunt locul în care stabilim linia dintre responsabilitatea noastră pentru propriile sentimente și sentimentele celorlalți. 

Uneori e de ajutor să ne scriem gândurile și sentimentele legate de limitele personale. Apoi, putem reveni la listă în viitor pentru a ne ajuta să luăm decizii mai dificile, cum sunt cele legate de respectarea propriilor nevoi și de refuzul argumentat față de împlinirea imediată a nevoilor celorlalți.

Pe Joanna o încurajez să reflecteze asupra oricărui moment în care spune "da" și apoi regretă, răspunzându-și la întrebările: cine sunt oamenii implicați, care a fost situația în care am spus ”da”, ce am simțit. 
Examinarea evenimentelor trecute vă poate ajuta să faceți alegeri mai bune data viitoare.

Ce să fac cu ultima rubrică? mă întreabă Joanna.
E despre a-ți asculta emoțiile. Ele au multe de spus când stabilim limitele. Orice ne face să avem resentimente sau disconfort ar trebui să ridice un steag roșu pentru situația creată. Uneori și furia este tot rezultatul încălcării granițelor noastre personale.  

Dacă o situație sau o interacțiune ne aduce un nivel de disconfort care nu este rezonabil, ar fi bine să ne întrebăm ce anume a provocat acest sentiment: am simțit că suntem neapreciați sau că cineva profită de disponibilitatea noastră? Răspundem așa din cauza așteptărilor altcuiva față de noi? Resentimentele și disconfortul emoțional pot fi semnale că nu trasăm granițele acolo unde ar trebui. 
În consecință, să ne acordăm permisiunea de a le defini în acord cu sinele nostru.

Nu este egoist să spunem ”nu”. Ba dimpotrivă, poate fi o modalitate de a ne îngriji de sănătatea și de bunăstarea noastră, făcându-i astfel fericiți și pe cei din jur.

Vă propun următorul exercițiu de ”construcție de frontieră” care vă poate fi de folos să simțiți că există limite "puternice, dar flexibile" - despre care spun experții că ar fi cele mai bune. 

Alegeți un tip de limită pe care sunteți interesat să-l explorați - fizic sau emoțional. Concentrați-vă pe acest tip de limită în timp ce faceți acest exercițiu: închideți ochii și imaginați-vă că vă aflați în mijlocul unui cerc pe care l-ați trasat în jurul vostru. Faceți cercul cât mai mare sau mai mic pe cât doriți - dați-vă spațiul care vă este cel mai potrivit.
Imaginați-vă că cercul se transformă într-un zid. Construiți-vă zidul imaginar din tot ceea ce vă place - sticlă groasă, ciment, cărămizi și mortar - asigurați-vă că peretele dumneavoastră este puternic.
Acum, imaginați-vă că aveți puterea de a controla zidul. Puteți să faceți o gaură temporară pentru a lăsa ceva înăuntru sau în afară, puteți deschide o fereastră mică sau puteți scoate o cărămidă din perete pentru a face o deschidere. Gândiți-vă că sunteți în controlul peretelui și că sunteți în siguranță și puternici în interiorul cercului pe care l-ați construit.
Rămâneți așa timp de un minut. Repetați exercițiul o dată pe zi. 

E nevoie de timp și de practică pentru a învăța să ne îmbunătățim abilitățile astfel încât să putem recunoaște mai bine situațiile în care să spunem sau să nu spunem ”nu”. 
Dați-le oamenilor un motiv scurt, dar clar pentru care ați refuzat și fiți sinceri mai degrabă decât să folosiți o scuză.
Fiți respectuoși atunci când spuneți ”nu”. Oamenii au nevoie să înțeleagă că îi prețuiți, dar că nu puteți face în acel moment ceea ce vă cer. Lăsați-vă la vedere propriile nevoi.

Întrebarea cu numărul 11: Când v-ați simțit ultima oară ”invizibil” în maniera descrisă mai sus?