Educaţia mea a fost
să-mi aştept rândul. Generaţii întregi de Stai la rând- Nu intra în faţă- Eu am
fost înaintea ta. Aşteaptă. Aşteaptă. Aşteaptă. Şi pentru asta, pentru că
stăteam la locul meu, am primit, e adevărat, ce se cuvenea locului meu şi mi se
spunea să fiu recunoscătoare. Când am simţit că vreau dincolo de
locul meu, n-am mai ştiut prea bine ce
trebuie să cer, să aştept, pentru ce să mă ridic pe vârfuri, ce pierd, ce se
cuvine şi ce nu. Ce aşteptau ceilalţi de
la mine. Am bâjbâit, uneori rezultatul a fost uimitor şi oamenii spuneau că
m-am realizat, că m-am împlinit. Ce mai aştepti, adică ce vrei mai mult? Şi eu
habar n-aveam cum arată drumul, nici cum am ajuns până acolo. Mă miroseau, să
simtă, să amuşine succesul. Şi eu mă roteam împrejurul meu, neînţelegând ce dibuiau
ei cu mirosul lor fin de oameni versaţi, trecuţi, lucraţi, lustruiţi.
Privesc strada,
încerc să scriu, nu pot, şi neputinţa asta mă înfurie, sau poate nu e asta,
copilului din mine îi vine să plângă pentru că se simte abandonat şi singur,
adultului i se face dor. Cer o pauză. Pe culoar
e linişte. Mă opresc lipită de zidul rece, înalt, vechi, respir rar, dar nu
ţine, încep să mă zgudui de plâns. Înfundat, înăbuşit, muşcând, încercând să-mi
opresc cu palmele strânse peste tâmple, gândurile, aducerile-aminte, nădejdile.
Peste zidul din faţa mea se întinde alb, un alb vâscos, cleios, peste care
curg, în zigzag-uri care se amestecă, umbre, culori, guri schimonosite care-mi ordonă,
jumătăţi de feţe pe care nu pot să le recompun, palme deschise, ademenitoare,
paşi care se pierd. Mă reped cu tot trupul spre zid, îmi proptesc braţele în
el, adun muchiile, îl mototolesc, îl redesfac, îl netezesc şi îi mângîi urmele
şifonate, culorile prelinse. Rămân un punct mic, mic de tot, lângă zidul rece,
vechi, alb-cenuşiu, neclintit, de neclintit.
Când încep să se audă
voci dinspre uşile greoaie ale încăperilor, mă ridic, mă scutur şi mă reped
spre baie, să nu o ocupe careva şi să rămân cu lacrimile prinse în rimel. Mă
privesc în oglinda cu urme de argint, zâmbesc şi îmi întorc gândurile din
ghemul lor greu, încâlcit, spre lumina zilei, brusc, cu bucuria regăsirii
drumului. Fir nevăzut, întins dintre apus spre răsărit.
