marți, 26 mai 2015

Glasul roților (I)



Image result for train paintings
Trenul oprește lin, aliniindu-se perfect peronului. Te și miri. În cele șase ore de noapte, în patul de sus al cușetei, ți-a trecut prin carne fiecare osie. Sforăiturile din cușeta alăturată au plesnit placajul despărțitor, în accente grave sau înăbușite, fără pauză.
Dimineață foarte devreme, când încerc să cobor din cuibul meu prins între hamuri, cât de ușor pot, silindu-mă să nu dezmembrez nimic, dau cu ochii de un trup fără cap. Buimacită de nesomn și cu creierii tulburați de aritmia roților, mă sperii îngrozitor și țip scurt. De sub o glugă neagră cu moț se aud niște sunete înăbușite. Rămân nemișcată, probându-mi buna credință. Duc degetul arătător în dreptul gurii și-l cuprind într-un Șșș..fin, ca o petală de mac. Doi ochi mici și zbârciți se mijesc dintre ciucurii moțului, și se întorc, pe sub pleopele încrețite, înapoi, la visele de tinerețe.
Sunt aproximativ îmbrăcată. Când însoțitorul de tren bate la ușa cușetei, dau să mă aplec, din patul meu, până la siguranța ușii. După câteva apropieri nereușite, timp în care degetele lui hotărâte caută, de cealaltă parte, puncte noi de contact, încep să-mi trag la întâmplare restul de haine. Peste pantalonii neîncheiați, curge cămașa, din care, printr-o mânecă, alunecă o bretea de maiou. Îmi întinde biletele. Unul cartonat și suplimentul din hârtie, care se prinde în breteaua atârnată. Schițează un gest de ajutor. Cu singurul braț rămas demn, îl refuz politicos.
Îndrept erorile de montaj și ies pe culoar. Nu am decât un singur bagaj, o valiză cochetă, maron. Însoțitorul de tren se apropie și îmi spune că nu avem întârziere. Mă uit la ceas. Au trecut zece minute peste ora anunțată pentru sosire. Îi spun. Mă examinează, apoi trece pe lângă mine și se instalează lângă ușa de coborâre. În alte cinci minute, sunt pe peronul gării. Valiza îmi este depusă elegant, la picior arm. Trenul pornește, însoțitorul îmi face un semn discret, adică Mi-ar fi făcut plăcere.