vineri, 1 iunie 2018

Ca o poveste

Image result for rock in the sea paintings
A fost o dată ca niciodată o stâncă uriașă, care se înălța din mare. Forma ei ciudată îi atrăgea pe oameni, care își dădeau cu părerea: ba că ar semăna cu o balenă, ba cu un crocodil uriaș, ba că ar fi ca un vapor eșuat sau că e pur și simplu o stâncă și nu merită atâta atenție. Erau și voci care spuneau că ar trebui dinamitată pentru că obtura vederea spre apus. 


Într-o dimineață a sosit o echipă de specialiști care a cuprins stânca în tot felul de măsurători, a fotografiat-o, a filmat-o, a urmărit mișcările păsărilor din preajma ei. Apoi s-a decis repede, fără urmă de îndoială: stânca urma să fie făcută bucăți pentru ca turiștii din hotelurile care se construiau să poată vedea apusurile coborâte în mare.

În aceeași zi, vremea s-a tulburat. Până să se lase seara, mii de păsări își găsiseră loc de somn pe stâncă. Soarele nu a mai apărut șapte zile la rând, astfel încât stânca nu mai incomoda pe nimeni. Apusul era doar o dâră cenușie.

În cea de-a șaptea zi s-a auzit un vuiet cumplit, ca plânsul unui uriaș. Sosiseră mașinăriile grozave care urmau să bubuie în piatră. După ore de așteptare, oamenii au înțeles că nu puteau pătrunde către stâncă. Valurile se ridicau până peste vârful ei. Plaja se umpluse de curioși, gata să surprindă evenimentul. Tablete, telefoane, camere, tunuri, toate așteptau semnalul.
Cel mai bătrân pescar de pe insulă s-a apropiat și a vorbit tare, răspicat, tuturor:

- Mă mir cum de nu înțelegeți nimic din semnele acestor șapte zile. Soarele nu a mai apărut să vă bucure cu spectacolul lui colorat, păsările s-au unit să încălzească biata stâncă, valurile v-au oprit înaintarea. Dar de ce să mă mir? Tot așa nu înțelegeți milioanele de ani de evoluție pe care acum îi faceți țăndări, mândri de invențiile voastre din fier greu și negru. Natura vă învață încă o dată. Forța nu stă în tehnologia prin care alergați de teamă să nu rămâneți în urmă cu vreo informație. Forța stă în creație. Fiți creativi! Găsiți calea prin care să păstrați Piatra cea Mare deasupra apei, așa cum stă de dintotdeauna și în același timp să faceți bucurie oamenilor care vor să vadă apusul în valuri. 

La mică distanță de toată întâmplarea, doi copii încercau să ridice o formă din nisip. Nu înaintau prea mult, că totul se năruia. Se necăjeau tare când i-a văzut unul dintre oamenii mari veniți să arunce stânca în aer.
-Nu o să dureze dacă nu amestecați cu suficientă apă. Uite așa. Ce vreți să construiți?
- Un pod.
- Ce fel de pod?
- Unul care să lege stânca de plajă, pe care să poată merge oamenii să vadă apusurile.

Omul cel mare i-a privit plin de iubire. Știa și el, la fel ca bătrânul pescar, că se puteau gândi și la alte lucruri în afară de dinamită. S-a întors la grupul său.
- Amânăm acțiunea din  cauza vremii. Ne întoarcem la bază.

O dată ajunși acolo, a povestit tuturor despre încercarea copiilor și despre cât de mult l-au înduioșat.

-Poate vi se pare o joacă, dar copiii au dreptate. Nu e deloc simplu, dar se poate construi un pod. Construcția poate dura și câțiva ani, e adevărat. Bucuria rămâne, însă, o veșnicie. Gândiți-vă. Și pescarul are dreptate. Ce distrugem acum, nu se va reface. Un  hotel se ridică imediat. Și dacă e vreodată dărâmat, se poate ridica oricând unul identic. Dar o dată ce nimicim o parte din natură, nimeni și nimic nu o mai poate reconstitui.

Anii au trecut. Copiii de atunci vor fi plecat prin țări străine sufletului lor, dar în locul acela,  din mijlocul mării se ridică o stâncă acoperită acum de vegetație luxuriantă. Frumusețea ei îți taie respirația. Zeci de pictori stau în fiecare vară pe mal și încearcă să surprindă minunea din cele mai diferite unghiuri. Stânca și plaja au rămas legate printr-un pod spectaculos, care se umple de aplauzele și de exclamațiile de uimire ale oamenilor care salută apusul lăsat peste ape.

Nimeni nu își mai amintește de pescar sau de copiii de atunci, dar ei au rămas pentru totdeauna legați de minunile pe care le-au salvat. Pe plăcuța de pe piciorul podului e gravată imaginea unor copii și a unui bătrân construind un castel din nisip.

De câte ori se cuprinde în cât...


Image result for personality paintingsM-am găsit de multe ori prinsă în capcana gândirii că oamenii buni plac tuturor celor cu care interacționează. Am observat și am învățat însă, în timp, că oamenii care nu îi plac pe aceștia din urmă, nu sunt intrinsec oameni răi. Motivul pentru care nu se  înțeleg uneori este că au valori diferite, iar această diferență creează judecată. 

Oricare ar fi sentimentele noastre pentru cineva, acea persoană va reflecta atitudinea și comportamentul nostru.

 Nu este neobișnuit ca oamenii să aibă așteptări nerealiste față de ceilalți. Ne putem aștepta ca alții să acționeze exact așa cum am dori sau să spună lucrurile pe care le-am putea spune noi într-o anumită situație. Dar amintiți-vă din experiențele pe care le-ați avut dacă nu cumva acest fel de așteptare vă pregătește pentru dezamăgire și frustrare.

Dacă o persoană vă face să vă simțiți exact la fel de fiecare dată, ajustați-vă în mod corespunzător așteptările. În acest fel vei fi pregătiți, iar comportamentul acesteia nu vă va lua prin surprindere ( așa cum face iarna în fiecare an cu primăria capitalei...). 
Oamenii cu un grad ridicat al inteligenței emoționale fac acest lucru destul de ușor. Îi recunoaștem după faptul că nu sunt întotdeauna surprinși de comportamentul unei persoane.

Ne putem antrena. Uitați-vă la ce vă ”oprește” și la ce vă ”pornește” nemulțumirea, revolta, frustrarea în relațiile pe care le aveți. Dacă reușiți să opriți pompa de adrenalină și să vă îndreptați către partea ”intelectuală” a creierului, veți fi mai în măsură să aveți o conversație și să ignorați judecata. 
O respirație adâncă și un pas mare înapoi vă pot ajuta să vă liniștiți și să vă protejați de reacția excesivă, permițându-vă astfel să continuați cu mintea și cu inima ceva mai deschise.

Și ca să nu mai tergiversăm, întrebarea cu numărul 9:

Care este caracteristica personalității dumneavoastră pe care o recunoașteți cel mai adesea și în ceilalți?

Scrieți-ne. Împărtășiți. Ajutați la creșterea coeficientului de inteligență emoțională a cititorilor acestui blog.
Mulțumire.

Un fel de antrenament

Image result for attitude paintings
Vlad, 34 de ani, companie multinațională. Loial, conștiincios, grad ridicat de stres de performanță. Managerul departamentului său urmează să fie promovat în mai puțin de șase luni. Vlad își ascute toate simțurile și se canalizează pe obținerea poziției care se va elibera. Îi transpiră palmele doar pomenind despre asta și despre temerile lui de zi cu zi: să nu greșesc chiar acum, să nu fac lucruri care să arunce umbră asupra mea, să nu cumva să iau vreo decizie nepotrivită, să nu zic, să nu fac... Și atunci mai bine chiar nu fac. Aștept.

Balastul ăsta, cărat zi de zi, nu a trecut neobservat. Șeful a fost contrariat de schimbarea de atitudine. Vlad a pus cărțile pe masă. Mișcare bună. A urmat riposta: eu te susțin, dar dovedește că ești potrivit.Și cercul vicios al frământărilor a reînceput: să nu greșesc chiar acum, să nu...
Încercăm împreună o analiză conform DEX: a fi potrivit.
”potrivit- care are însușiri comune cu altcineva sau cu altceva, care se armonizează cu cineva sau cu ceva. Corespunzător (scopului urmărit)”. 

Alătur, puțin forțat, dar cu un scop precis, temerile exprimate de Vlad, explicațiile dex-ului și cunoștințele lui Vlad despre cum și ce e un bun manager. Privim imaginea împreună, lung, o răsucim pe toate părțile. În înșiruirea de frici de mai devreme nu găsim nici o trăsătură comună cu imaginea unui bun manager. Nici o potriveală. E rost de o metaforă.

- Hai să lăsăm la o parte tot ce am vorbit azi. Facem o pauză pentru o poveste?
E doar politicos, dar eu nu-i las timp să se răzgândească și caut, cu privirea, cel mai îndepărtat unghi din încăpere, undeva la intersecția tavanului cu zidurile. Am noroc, e o sală foarte înaltă. Îl rog să privească în punctul acela și să-și imagineze că și-ar dori să ajungă acolo. Ce crezi că ar trebui să faci?
Cred că ar trebui să mă antrenez ca să urc până acolo. Adică să mă pregătesc cumva. Să-mi antrenez mușchii, corpul. Să am condiția fizică necesară și apoi să găsesc cele mai potrivite dispozitive pe care să le folosesc pentru ascensiune: corzi, pioleți, hamuri...nu știu. Aș putea ajunge acolo și dacă m-aș urca pe umerii cuiva. Dar ce fac dacă se mișcă puțin sau vrea să plece? Mă zdrobesc de pământ?

Îl ascult și-l încurajez să continue. Construiește imaginile mai bine decât aș fi făcut-o eu. În fond, așa trebuie să se întâmple.
La finalul poveștii, simt că am ”potrivit”, ca în jocul Jengo, fiecare piesă. Acum urmează să scoatem câte una, pe rând. Încerc din nou o comparație. De data aceasta între povestea lui și premisa creată la job. Ce înseamnă antrenamentul în această situație? Ce ”mușchi” se cer antrenați?  Din ce e compus antrenamentul? Cine ar putea fi un bun antrenor? De ce tip de echipament are nevoie?
Între răspunsuri, la un moment dat, se strecoară, cuvântul ”atitudine”. Atitudinea care nu se câștigă în ziua în care ai obținut râvnita poziție. Atitudinea care te propulsează. Nu e un efect, e o condiție. 

Să pun niște mușchi pe mine pentru mișcarea pe care vreau să o fac, nu? Adică să pun niște atitudine...
-  Intră în cantonament și exersează atitudinea managerului care îți dorești să devii. Cum arată primul tău antrenament în direcția asta? Când ai mai fost în situația de a exersa o atitudine care apoi să devină parte din construcția ta psihică?
- La început, foarte la început. Când am venit în companie. Eram...leu!
- Ce făceai altfel decât acum?
- Nu-mi era teamă de schimbări. Le primeam și le gestionam din mers. Acum mă blochez.
- Cu alte cuvinte, prima componentă a noului antrenament ar putea fi să îți manifești din nou deschiderea către a ieși din zona de confort?
- Da. Îmi place traducerea.
- Deschidere pe care ai ascuns-o în spatele lui ”să nu greșesc”. Ce se întâmpla de obicei dacă greșeai?- Făceam ceva. Orice. Acționam imediat în direcția remedierii. Vorbeam cu colegii, cu managerul meu, cu beneficiarii. O reparam...

Cu cele două componente redescoperite, dispoziția de a ieși din zona de confort și, derivând firesc de aici, orientarea către acțiune, a plecat Vlad, viitorul manager, din cabinet. Ele existau, a fost nevoie doar să le recunoască și să desțelenească un teren pe  care nu mai călcase de câteva luni bune de teamă ca ”nu cumva să...”

Perspectiva schimbării de rol poate fi copleșitoare. Identificarea, recunoașterea și apoi încrederea în resursele proprii sunt fundamentale. Rezultă încrederea în sine și atitudinea pozitiv pro-activă, care devin parte a unei atitudini contagioase.

Cel mai bun lucru despre atitudine este că o putem controla. Este o alegere. Potrivit lui Viktor E. Frankl, "cea mai mare libertate a noastră este libertatea de a ne alege atitudinea". Inteligența emoțională este abilitatea de a înțelege că nu ceea ce ți se întâmplă determină atitudinea ta, ci felul în care decizi să răspunzi.