N-am scris demult şi mi-e dor. Voiam să vă povestesc despre o femeie pe care o întâlnesc într-un mic parc din Bucureşti. Îmi place mult locul ăsta poate şi pentru că e foarte aproape de casa mea, dar şi pentru că îmi dă senzaţia de ireal. Mic şi primitor ca o grădină. Peste zi, dacă arunci din fugă o privire spre aleile parcului, te întrebi cum e posibil să existe atâta culoare în gri-ul din jur. Am ajuns să ne bucurăm de normalitate ca de un lux.
O femeie cu multe sacoşe, îmbrăcată aproape mereu neadecvat cu anotimpul, stă în fiecare seară pe una din băncile de aici. Nu cere nimic. I-am dat, totuşi, într-o seară, nişte batoane de ciocolată pe care le aveam la mine. S-a ridicat de pe bancă şi mi-a spus:"Mulțumim". Un plural pe care îl păstrase, probabil, ca obişnuinţă din vremea în care nu era atât de singură. Nu am îndrăznit s-o privesc prea insistent pentru că ceva din atitudinea ei spunea limpede că nu e pur şi simplu "om al străzii". A plecat la un moment dat, a traversat spre Institutul Francez şi a citit încet toate afişele de acolo. Era săptămâna filmului francez.
Altă dată, i-am dat fructe. S-a ridicat din nou să mulțumească. Am îndrăznit s-o întreb ce face acolo în fiecare seară. Mi-a spus că în casa în care locuieşte simte "interferenţe magnetice nefaste" şi că nu poate sta acolo decât peste noapte. A vorbit apoi despre americanii care ar fi făcut acest lucru. Cunoştea mulţime de nume sonore din politica americană şi a pomenit şi numele unui fost ambasador al Americii în România, pe care îl cunoscuse. Regreta că nu i-a cerut s-o ajute să plece atunci când plecase şi sora ei, absolventă de "filologie clasică". De data asta am privit-o în voie. Trebuie să fi fost o femeie foarte frumoasă şi mă întrebam ce şi când se rupsese în viaţa ei. M-a intrebat dacă ştiu ce concerte sunt la Ateneu. Întâmplător fusesem cu două zile înainte la un concert. Ştia programul concertelor şi numele unor muzicieni în vogă. Studiase, spunea, vioara.
I-am întins mâna şi m-am prezentat. Mi-a spus, la rândul ei:"Cornelia, mă cheamă Cornelia". A repetat ca şi cum nu şi-ar fi auzit numele de multă vreme şi i-ar fi fost dor să îl pronunţe.
I-am povestit Amaliei, fiica mea, despre Cornelia, femeia pe care o întâlnesc în parc. Credea, după descrierea pe care i-o făcusem, că a văzut-o la cinema Studio. La câteva zile, când aşteptam să intrăm la un film la acelaşi cinematograf, am revăzut-o pe Cornelia. Părea să nu mă recunoască, dar mi-a răspuns la salut extrem de elegant. Am întrebat-o dacă merge la film. "Mi-ar plăcea...". Nu avea bilet şi nici bani. Am ajutat-o. În sală, înainte de începerea filmului, am căutat-o din priviri. Era acolo.
Au mai trecut câteva zile şi când am reîntâlnit-o, seara, în parc, s-a ridicat, m-a salutat şi mi-a mulţumit pentru bilet. Mi-a spus că i-au placut "implicaţiile psihologice" ale filmului.
Nu ştiu cine e această femeie. Pare să poarte, însă, o poveste magnetică.
