E vineri, 1 aprilie. Mă gândesc la toate zilele în care Păcălici s-a jucat prin părul meu. Făcea rotocoale până când obosea. Mă prefăceam că nu-l simt, dar mă ustura pielea capului.
- Hai, gata, ne jucăm și mai târziu. Acum facem o pauză.
- Dar e ziua mea!
- Toată ziua-i ziua ta. Azi e vineri și-mi iau liber. Ai liber și tu să pleci în lume. Fă tumbe pe la alte porți.
- Dar mâine mă pot întoarce? Îmi șade bine în părul tău.
Mă uit în oglindă și Păcălici se poticnește în agrafa atârnată în bretonul meu. Alunecă și-i dau drumul în lume. De mâine om vedea.
Ce voluptate să sărbătorești păcăleala! Dar nu facem asta, oricum, în toate celelalte zile? Uite, bunăoară ieri am fost la ANAF pentru nimicuri. M-au păcălit ei, m-am păcălit și eu că înțeleg sistemul. Aiurea! Nu am înțeles nimic. Ei, mulțumiți.
Păcălici vine pe lângă mine mai ales când stau în fața oglinzii. De aceea nu-l vreau azi. Să văd ce văd. Ce văd? Cât văd? Ohohooooo..... Tunelul se întinde mai mult înapoi decât înainte. Pereții sunt tapetați bine cu imagini încremenite de străzi, întâmplări, plecări și veniri. Păcălici mi-l obstrucționează mereu și-mi sare până la nivelul ochilor și mă amăgește în joaca lui. Dar azi, de 1 aprilie, că e plecat, mă pot uita în tunelul ăsta cât vreau. Și încă pe atât. E făcut din bucăți, unele sudate că nu le mai poți distinge, altele îmbinate strâmb, forțate să stea, să susțină tot eșafodajul de curbe și canale. Nu-i rău. Ba chiar bine, dacă stau mai într-o parte. Bat din palme și-mi cade în față o bucată dintr-o vârstă de care îmi aduc vag aminte. O răsucesc pe toate părțile, are sclipiri de piatră de mină și în cutele ei sunt săpate figuri de bunici.
Mă fulgeră lumini, ca dintr-un stroboscop uitat în priză. Pupilele mele se deschid și se închid. Clicurile lor fotografice îmi dezvăluie imagini uitate, imagini ascunse, imagini salvate.
Se face miezul nopții. Păcălici se întoarce de pe o parte pe alta, într-un somn liniștit, fără vise.
