Am zburat cu escală. Nu e prima dată. Puţine dintre zborurile mele au fost directe. Mai mereu mă opreau pe undeva. De data aceasta, oprirea a fost rece, ostentativă, aproape duşmănoasă. În jurul meu, alţi pasageri atât de pasageri că nici nu merita efortul. La câţiva metri în faţă, o apariţie, cumva. Nici 'şe, nici 'şe. După cărare, femeie, după drum, om. O îl las acolo şi-mi văd de chip. Ăla care mi se arată în geamul despărţitor. Io-s. Îi bine să aibă omu' lucru lui.
În spatele meu, un ecco ma io, mic şi agitat, îşi pregăteşte bi-linguistic întâlnirea de afaceri de la Manchester. Nu-ş ce naiba tot repetă frozen, frozen, da' ştiu că mă ia pe şina spinării. Nu, deşteptule care crezi că citeşti, n-am greşit.
Ce chin în limba engleză şi intru în burduful ombilical. Când se desprinde, suntem deja pe jumătate expulzaţi. Senzaţia decolării este una dintre cele mai plăcute pentru mine, un amestec de libertate cu frică şi speranţă, cu aşteptare, cu desprindere. Parcă aş fi şi n-aş fi. Parcă ar conta şi n-ar conta.
Învârtecuşurile de puf se deşiră peste aripile argintii. Se risipesc şi se umflă-n ele, iar, după un timp. Stau pe ultimul loc. Reserved for crew. De aici, lecţia de aeronautică e clară ca lumina zilei. Fotografiez aripa cu inscripţia albastră şi semn de regalitate. Nu se mănâncă pe măsură şi mă declar eu cu mine un pic flămândă.
Aterizez mai târziu decât toţi ceilalţi. Până mă reaşez în planul meu, o dată văd că ceilalţi nu-s. Dacă or fi fost.
Bagajul este? Este.23 de cală.
