Visez foarte mult. Cam de pe când am început să mă ştiu, îmi amintesc de nopţile mele pline. Lumini, culori, ape, senin sau umbre şi spaimă. Mama şi bunica îmi spuneau să-mi întorc repede ochii spre fereastră şi să-mi spun în gând "Ducă-se cu noaptea!"
Pe unele le păstram cu încăpăţânare între pleoape şi le forţam să treacă spre zi. Pe altele le "stupam" în sân să se înece în lumină.
Visez şi acum la fel de mult. Nu mă mai sperie visele întuncate, iar cele bune se sting oricum prea repede. Toate gândurile împlinite şi neîmplinite de peste zi se învolburează noaptea în visele mele. Uneori văd drumul, alteori doar căi întortocheate către uşi care nu se mai deschid.
Cel mai greu îmi este când visez casa copilăriei. Se face că ştiu vechiul drum, aşa cum îl ştiu ziua, ajung şi urc pe scări privind spre uşa pe care o cunosc bine. Scara se depărtează de uşă şi alerg pe trepte în sus, cobor apoi pentru că mi se pare că am urcat prea mult, urc din nou, calea se îngustează, mi se face frică şi deschid repede ochii în încăperea întunecată pe care nu o recunosc preţ de secunde.
Nu-mi găsesc locul sau poate locurile şi asta mă face vulnerabilă. Aleg atunci să fac exerciţiul de bunătate şi să-mi repet în gând că oameni buni sunt peste tot, că orice loc te primeşte dacă ştii să ceri şi să-i oferi în egală măsură, că nu tu alegi viaţa, ci viaţa te alege pe tine, iar ţie nu-ţi rămâne decât să desenezi în cărbune drumuri, oameni, inimi, case şi din când în când să ceri culori ca să îmblânzești contururile.
Am oameni dragi în jur. Mă gândesc că asta ar trebui să-mi fie îndeajuns să mă aşez în mine. Şi eu li-s dragă... Şi mă gândesc că asta ar trebui să-mi fie îndeajuns.
Peste o săptămână mă întâlnesc cu fostele mele colege de liceu. Împlinim 25 de ani. Mă emoţionează pentru că nu ştiu cum am să le regăsesc pe cele pe care chiar nu le-am văzut în felia asta de veac. Aş vrea să le recunosc imediat şi dincolo de ce a lăsat vremea să fim, pentru câteva ceasuri, fetele de la A şi fetele de la B, chiar aşa în competiţie cum eram atunci.
Mi-e dor şi de profesori. Minunaţi, demni şi buni au fost profesorii mei. Câţiva împătimiţi, câţiva abia la început, cu vieţi pe care ne străduiam să le descifrăm şi pe care în imaginaţia noastră le făceam poveşti. Se păstra un oarecare mister şi asta dădea respect relaţiei.
Sanctuar mi se părea apartamentul absolut normal al dirigintei mele din liceu, excelentă profesoară de limba română, care locuia singură şi care ne-a invitat la un ceai într-una din zile. Pe masa din bucătărie avea aranjat şervetul cu o farfurie şi tacâmuri pentru cină. Nu întâmplător. A fost lecţia de respect şi iubire faţă de tine însuţi: chiar singur dacă se întâmplă să trăieşti, nu uita că gesturile mici şi aparent neînsemnate dau contur vieţii. Şi dacă nu-i nime-n jur să ţi le ofere, aşează-ţi-le singur pe prag.
Nu-i vreme de nostalgii, dar aşa tare plouă în Bucureşti şi se zbate Florarul să mai rămână în primăvară, că-mi vine a scrie de toate cele de demult. De oameni, de case, de deal şi de Gutâi. Alerg prea des cu gândul peste ani în urmă, ştiu...
