A fost o dată ca niciodată o stâncă uriașă, care se înălța din mare. Forma ei ciudată îi atrăgea pe oameni, care își dădeau cu părerea: ba că ar semăna cu o balenă, ba cu un crocodil uriaș, ba că ar fi ca un vapor eșuat sau că e pur și simplu o stâncă și nu merită atâta atenție. Erau și voci care spuneau că ar trebui dinamitată pentru că obtura vederea spre apus.
Într-o dimineață a sosit o echipă de specialiști care a cuprins stânca în tot felul de măsurători, a fotografiat-o, a filmat-o, a urmărit mișcările păsărilor din preajma ei. Apoi s-a decis repede, fără urmă de îndoială: stânca urma să fie făcută bucăți pentru ca turiștii din hotelurile care se construiau să poată vedea apusurile coborâte în mare.
În aceeași zi, vremea s-a tulburat. Până să se lase seara, mii de păsări își găsiseră loc de somn pe stâncă. Soarele nu a mai apărut șapte zile la rând, astfel încât stânca nu mai incomoda pe nimeni. Apusul era doar o dâră cenușie.
În cea de-a șaptea zi s-a auzit un vuiet cumplit, ca plânsul unui uriaș. Sosiseră mașinăriile grozave care urmau să bubuie în piatră. După ore de așteptare, oamenii au înțeles că nu puteau pătrunde către stâncă. Valurile se ridicau până peste vârful ei. Plaja se umpluse de curioși, gata să surprindă evenimentul. Tablete, telefoane, camere, tunuri, toate așteptau semnalul.
Cel mai bătrân pescar de pe insulă s-a apropiat și a vorbit tare, răspicat, tuturor:
- Mă mir cum de nu înțelegeți nimic din semnele acestor șapte zile. Soarele nu a mai apărut să vă bucure cu spectacolul lui colorat, păsările s-au unit să încălzească biata stâncă, valurile v-au oprit înaintarea. Dar de ce să mă mir? Tot așa nu înțelegeți milioanele de ani de evoluție pe care acum îi faceți țăndări, mândri de invențiile voastre din fier greu și negru. Natura vă învață încă o dată. Forța nu stă în tehnologia prin care alergați de teamă să nu rămâneți în urmă cu vreo informație. Forța stă în creație. Fiți creativi! Găsiți calea prin care să păstrați Piatra cea Mare deasupra apei, așa cum stă de dintotdeauna și în același timp să faceți bucurie oamenilor care vor să vadă apusul în valuri.
La mică distanță de toată întâmplarea, doi copii încercau să ridice o formă din nisip. Nu înaintau prea mult, că totul se năruia. Se necăjeau tare când i-a văzut unul dintre oamenii mari veniți să arunce stânca în aer.
-Nu o să dureze dacă nu amestecați cu suficientă apă. Uite așa. Ce vreți să construiți?
- Un pod.
- Ce fel de pod?
- Unul care să lege stânca de plajă, pe care să poată merge oamenii să vadă apusurile.
Omul cel mare i-a privit plin de iubire. Știa și el, la fel ca bătrânul pescar, că se puteau gândi și la alte lucruri în afară de dinamită. S-a întors la grupul său.
- Amânăm acțiunea din cauza vremii. Ne întoarcem la bază.
O dată ajunși acolo, a povestit tuturor despre încercarea copiilor și despre cât de mult l-au înduioșat.
-Poate vi se pare o joacă, dar copiii au dreptate. Nu e deloc simplu, dar se poate construi un pod. Construcția poate dura și câțiva ani, e adevărat. Bucuria rămâne, însă, o veșnicie. Gândiți-vă. Și pescarul are dreptate. Ce distrugem acum, nu se va reface. Un hotel se ridică imediat. Și dacă e vreodată dărâmat, se poate ridica oricând unul identic. Dar o dată ce nimicim o parte din natură, nimeni și nimic nu o mai poate reconstitui.
Anii au trecut. Copiii de atunci vor fi plecat prin țări străine sufletului lor, dar în locul acela, din mijlocul mării se ridică o stâncă acoperită acum de vegetație luxuriantă. Frumusețea ei îți taie respirația. Zeci de pictori stau în fiecare vară pe mal și încearcă să surprindă minunea din cele mai diferite unghiuri. Stânca și plaja au rămas legate printr-un pod spectaculos, care se umple de aplauzele și de exclamațiile de uimire ale oamenilor care salută apusul lăsat peste ape.
Nimeni nu își mai amintește de pescar sau de copiii de atunci, dar ei au rămas pentru totdeauna legați de minunile pe care le-au salvat. Pe plăcuța de pe piciorul podului e gravată imaginea unor copii și a unui bătrân construind un castel din nisip.
