Tărâmul despre care nimeni nu știa nimic

A fost odată ca niciodată un tărâm îndepărtat, binecuvântat de Dumnezeu şi iubit de oamenii care îl locuiau. Era înconjurat de ape repezi, reci şi jucăuşe şi străjuit din toate părţile de dealuri bogate şi munţi înalţi, stâncoşi şi atât de aspri încât erau imposibil de străbătut. Niciodată locuitorii frumosului tărâm nu trecuseră dincolo de marginile bine păzite şi nici un om de pe alte meleaguri nu putuse vreodată să poposească aici ca să se bucure de minunăţia locurilor.

Trăiau veseli şi în pace oamenii, se iubeau, se ajutau, îşi creşteau copiii frumoşi, se adunau împreună în serile calde de vară şi tot împreună petreceau serile reci de iarnă neîndurătoare, adunaţi în jurul câteunui cămin cu foc trosnind cu putere.

Anii treceau, se adunau în veacuri, iar viaţa tihnitului tărâm nu era nicicum tulburată. Dar pentru că nimic nu e veşnic, se întâmplă ca într-o zi, pe cerul senin de primăvară să se vadă nişte păsări stranii, cum nu se mai zăriseră pe acolo până atunci. Ţipau prelung, se tânguiau şi se lăsau aproape de pământ, apoi iar se ridicau şi zburau în cercuri strânse. Oamenii le-au privit curioşi, fără teamă, pentru că acest sentiment era unul pe care ei nu-l cunoşteau. Nimic din viaţa lor nu îi învăţase ce e frica. Erau cinstiţi şi buni. Calzi şi cu inima deschisă.

Apoi, fără ca măcar cineva să prindă de veste, una dintre păsări a căzut fără suflare la pământ. Cei câţiva oameni adunaţi în jurul locului, au luat pasărea, i-au umezit ciocul şi i-au stropit aripile cu apa vie din râurile lor, apoi i-au dat fărămituri de pâine proaspătă, coaptă în vatra mare.

După câteva zile, pasărea a deschis ochii tulburi încet, s-a legănat de câteva ori şi a început să-şi scuture aripile obosite de lungul drum pe care îl făcuse peste munţii cei înalţi şi tari până aici, pe tărâmul necunoscut.

A fost sărbătoare şi bucurie mare pentru că locuitorii de aici preţuiau şi cinsteau viaţa oricărei fiinţe, oricât de neînsemnată ar fi putut să pară ea. Au îngrijit-o şi iubit-o, iar pasărea le dăruia spectacolul unor zboruri lungi şi graţioase pe cerul albastru, îşi transformase ţipatul prelung în tril măiestrit, iar penele ei căpătaseră albul de sidef al pietrelor şlefuite de apele râurilor.

Într-o zi, când nu se mai zărea nici o umbră pe pământ, pentru că soarele se lăsase acoperit de norii aducători de ploi, s-au auzit în depărtare tânguirile grele ale păsărilor care o aduseseră cu ei pe cea care acum era atât de iubită şi care se făcea tot mai frumoasă. S-au lăsat păsările ameninţător spre pământ, s-au ridicat din nou, s-au rotit turbate şi când au coborât pentru ultima oară, au luat cu ele si pasărea frumoasă. Degeaba au alergat oamenii după ele, aruncând cu ramuri, încercând să le îndepărteze şi să păstreze minunea care venise pe tărâmul lor. Degeaba au fluierat imitându-i trilul şi i-au cântat aşa cum îi cântau în serile de vară, încercând s-o întoarcă din drum, stolul se făcea din ce în ce mai mic, până când a dispărut cu totul dincolo de crestele munţilor.

S-au întristat cu toţii şi îşi povesteau unii altora cum o văzuseră prima dată, fiecare vroia să spună ceva, o întâmplare hazlie sau vreo păţanie, îşi aduceau cu drag aminte de frumoasa pasăre, dusă acum departe, într-un departe pe care oamenii de aici nici măcar nu-l puteau înţelege.

-        Oare unde s-o fi dus? a întrebat un băieţel, cel care stătea cel mai mult în preajma păsării şi care acum suferea tăcut şi încerca să-şi inventeze jocuri doar ca s-o uite pe cea plecată. Îi învăţase trilul şi-l fluiera de dimineaţă până seara, pândind înaltul.

-        Nimeni nu poate înţelege, i s-a răspuns.

-        Ce e dincolo de munte? a mai întrebat băieţelul.

La această întrebare, oamenii mari şi-au adunat sprâncenele şi au încetat pentru o vreme să mai  zâmbească. Şi chiar aşa, ce era dincolo de munte? Din ziua aceea, cei mai mulţi au devenit tăcuţi, cu gândurile ferecate şi în zâmbetele lor timide ghiceai umbrele întrebării băieţelului.

               Când  băiatul a mai crescut, i-a cerut voie tatălui său să-l lase să încerce să treacă munţii. Nici nu putea fi vorba despre aşa ceva, i-a răspuns tatăl. Nimeni n-a cutezat şi mai ales nimeni nu ştie dacă dincolo de munte se găseşte cu adevărat ceva. Dar atunci pasărea mea de unde a venit, a întrebat băiatul. Şi mai ales, unde s-a dus? Vreau s-o găsesc. Şi dacă n-am să pot s-o aduc înapoi, măcar să-i ştiu locul şi să mă bucur că trăieşte.

               Cum tatăl nici nu vroia să audă de planurile îndrăzneţe pe care băiatul şi le făcea pentru a trece dincolo de vârfurile fără capăt ale munţilor, acesta s-a apucat în mare taină să construiască un aparat care să semene cu corpul păsării. Dacă ea, atât de firavă şi de mlădioasă, a putut să străbată munţii, el cum de n-ar reuşi?

               Au trecut anii şi băiatul nu se gândea la nimic altceva. Oamenii îl îndemnau să nu mai stea trist şi însingurat şi să li se alăture, să trăiască viaţa pe care ei toţi o trăiau, netulburat, de atâtea veacuri.

               Într-o dimineată, pândind răsăritul, baiatul a scos aparatul  la lumină, a urcat cu el în spate pe cărările munţilor, greu, cu sudoarea rece lipindu-i-se de şira spinării şi cu genunchii tremurând de efortul uriaş pe care îl făcea la fiecare pas. Poposea pe lângă câte un izvor, să-şi potolească setea şi să-şi astâmpere bătăile repezi şi puternice ale inimii, apoi o lua din nou din loc. Când prima zi stătea să cadă, s-a oprit într-un culcuş de crengi de brad, s-a întins istovit şi a adormit. Băiatul visă că pasărea era lângă el, că-l alina şi-l învelea cu aripile ei moi şi sidefate şi că-l ruga să se întoarcă în siguranţă în ţinutul de unde venea.

               Când se trezi, nici nu mai ştiu dacă a fost aievea sau doar visase. Porni mai departe, urmărit însa de vorbele auzite atât de limpede în vis. După încă o zi în care drumul părea să fie şi mai anevoios, băiatul se simţi atât de slăbit încât se gândi că trebuia să rămână mai mult timp într-un loc şi să se odihnească. Îşi construi, îndemânatic cum era, un culcuş, sus, între crengile unui brad bătrân, cu trunchiul gros şi puternic.

               Visul se repeta în fiecare noapte, de fiecare dată parcă şi mai aproape de realitate. Băiatul pornea însă mai departe. După multe şi de nenumărat zile, nopţi, săptămâni, poate luni şi ani, obosit, cu părul crescut în dezordine şi cu barba lăsată peste piept, băiatul se lăsă peste muşchiul bun al pământului şi adormi într-un somn greu şi de nedezlegat, ţinând strâns în braţe pasărea construită în mare taină.

               În acest timp, jos, în valea neştiută, oamenii îl uitaseră, după ce ani la rând aşteptaseră un semn de la el. La puţin timp după plecarea lui, într-o zi spre asfinţit se auzi un tril duios, ca un cântec de sirenă. Era pasărea, măiastra lor, întoarsă de nu se ştie unde. Bucuria oamenilor nu avea margini! Începuseră din nou să cânte, să aprindă focuri pe dealuri, să chiuie şi să se iubească. După o vreme în care pasărea zbură jos de tot, în fiecare colţ al tărâmului, ca şi cum ceva ar fi neliniştit-o, s-a oprit, s-a aşezat pe un cuib făcut din crengi noi şi a rămas nemişcată zile la rând. Încercau în fel şi chip s-o facă să zboare din nou, să cânte şi să-i bucure cu fâlfâitul mătăsos al penelor ei strălucitoare, nimic nu se mai întâmpla.

               Pasărea a rămas acolo, până când, încet, pe nesimţite, fără ca măcar cineva să vadă, şi-a stins prima dată albul de sidef din aripi, apoi lumina vie din ochi. S-a făcut una cu pământul care o adoptase cu atâta dragoste. Inima ei, mică şi curată se luptase prea mult. Băieţelul care îi învăţase cântecul, singurul din toată lumea pe care o străbătuse, care i-l învăţase atât de bine, nu mai era acum
de găsit.