Pentru că nu ştiu să pictez, încerc să scriu. Cuprind imaginea în vorbe învăţate acasă în Maramureş, pentru că aşa mi se pare că sunt mai aproape de culori. Când pierd nuanţele, mă întorc la paleta lui Ile, prietenul meu pictor vorbitor, lângă care pot să stau timp nemăsurat să ascult despre Zăvidenii Americii ei de Americă, şi să-mi rup gândurile în culori pure, amestecate, ieşite din pânze peste pietre de râu, culcate în linii orizontale sau crescute din pământ spre ultimul rod al arborelui său genealogic.
"ţă carte, măi tată, măi..." Şi apoi zice despre fraţii lui toţi mai mari şi despre el, rămas lIle ăl mic."fire-ai a dracu cu bidineaua ta, ne-ai luat pe toţi...".
Mi-e frică să mă ating de pânză chiar şi după ce Amalia a umplut impulsiv chenarul în auriu peste marron-ul cald stângaci întins de mine mai devreme. Stă pânza începută de un an şi pentru că mi-e mai uşor cu vorbele, îi povestesc din când în când cam ce aş visa eu pentru ea. Şterg şevaletul de praf, verific atent înclinaţia pânzei şi calculez câte vorbe mai poate duce.
În nopţile cu lună plină, ne vedem bine una pe alta şi aş vrea să pot opri umbrele care se mişcă peste pânză pentru ca astfel să am forme de-a gata pe care eu doar să le fixez cu pensulele şi culorile primite în dar de la Ile, care încă mai crede că eu pot.
Mi-ar fi plăcut să fiu zugrav, aşa cum zice Ile despre el. Aş fi cuprins poveştile, locurile, oamenii, gândurile, pe pânze sau hârtie de orez, şi le-aş fi lăsat peste tot prin lume.
Aşa, cu vorbe, abia dacă pot pătrunde o miime din ce mi-ar plăcea să spun. Culoarea, formele, mai degrabă le apropii de înţelesuri.
Dacă aş vrea să spun despre Calafat, oraş pe Dunăre pe care l-am văzut în această vară pentru prima oară şi care abia de-şi mai duce urmele portului înfloritor de sorginte genoveză ce era odată, aş contura cheul de piatră, vechile case conace ridicate pe la fine de secol XIX, căzute acum, o dată cu vremurile, aş imagina aleile pe care se plimbau soţiile ofiţerilor garnizoanei, cu umbreluţe de soare asortate la rochiile lucrate la croitorese locale, după moda jurnalelor parisiene. Aş trage repezit şi neuniform, în linii curbate, dulci şi ameţitoare, bărcile de pescari şi şalupele cu marfă trecând vama.
Şi ţigăncile. Aş desena ţigăncile de pe lângă Dunăre, cu picioarele goale în praful drumurilor. Ţigănci tinere, neastâmpărate, cu ochii negri, înzvăpăiaţi şi ţigănci bătrâne, cu pielea tăbăcită ca tovalul, fugite cândva de la vreun boier calafetean orbit de patimă şi dor.
Aş şopti nişte culori şi despre Maglavit, locul cu minuni, unde unui cioban i s-a arătat Dumnezeu adevărat şi unde oamenii vin la tămăduire în trup şi-n suflet. Copacul, un altul de fapt, acum, stă mărturie minunii împlinite şi poartă seva locului acela spre ramurile tinere, ridicate ofrandă. Păşesc spre el desculţă, crezând în forţa pământului şi simt iarba uscată, pârjolită, încremenită în fire asprite de arşiţă. Cărarea înnisipată, caldă, îmi alină înţepăturile. Privesc copacul, dar nu-i pot atinge trunchiul din pricina gardului de sârmă cu care este împrejmuit. Urc cu tălpile goale, aspre acum, în palmele căuş ale lui Adrian şi ating frunzele întinse peste spaţiul îngrădit. Cobor şi adunăm de pe jos fărâme din trunchi, ca să le păstrăm ca încredinţare a minunii.
Orşova. Oraşul întins lânced de-a lungul lacului de acumulare de la Porţile de Fier, părăsit, lăsat să fie. Un oraş despre care am aflat prima oară de la bunica mea.
Dacă ajungi vreodată pe acolo, ai să vezi că oraşul nu există de-adevăratelea. Găseşti însă informaţii pe orsovaonline.net...
Urme ale vechiului frumos oraş ar mai fi. Promenada parcă infinită de-a lungul lacului de acumulare, despărţită de apă prin grilaje din fier forjat, acum scorojit şi desprins din încheieturi. Clădirile se desprind în felii uriaşe. Numai sediul administratiei financiare se ridică mare, mult prea mare pentru câte taxe ar putea colecta în şapte vieţi dintr-o aşezare pierdută, cum a devenit Orşova. Hotelul vechi de alături, pustiu şi golit, îşi păstrează decoraţiunile în relief care încadrau intrarea turiştilor. Cu miile. Din turismul oraşului au mai rămas doar câţiva bărbaţi, care, cu chipiuri alb cu bleumarin şi stemă aurie, te invită să faci un tur cu vaporaşul. Nu pot să nu mă gândesc la bancul cu "De ce s-or fi agitând atât? Se vede bine şi de aici..."
Dierna de pe stema oraşului şi fostul centru de raion seamană acum cu un imens vas gata să se scufunde. Te şi miri cum de nu vezi oameni încărcându-şi puţinele bunuri şi plecând în grabă, de teama naufragiului.
Intru în piaţă şi recunosc (şi mi-e foarte drag!) accentul dulce bănăţean al vânzătoarelor. Le găsesc laolaltă de oltencele cu accent ascuţit şi vorba grăbită, grăbită. Mă duc să cumpăr de la bănăţence, pentru că bunica şi mama vin din Banat. Caut trăsături comune pe feţele lor, stacojiu aurite-n iulie, şi le provoc să vorbească pentru că mi-e dor. Miroase a mătasea broaştei, a piersici şi caise, toate o dată.
