Secvenţe

Iertare. Nu știu când sau dacă am învățat ce e iertarea, nici nu știu dacă se învață. O simți sau nu, poți să faci eforturi, dar atunci s-ar putea să nu fie autentică și să rămână ca un ciob lipit pe o ulcică veche, prea dragă s-o arunci.

Creștinii o înțeleg ca pe cea mai de preț dintre porunci. Psihologii vorbesc despre acceptare, toleranță, empatie, asertivitate.

Aseară, într-o emisiune dragă mie, o doamnă, dragă de asemenea, vorbea despre operele unor mari cineaști despre care spunea că nu-i poate ierta pentru unele dintre înclinațiile lor politice și că, deci, nu poate aplauda nici frumusețea, evidentă de altfel, a creațiilor lor de-a lungul timpului.

Sigur, e treaba mea că nu înțeleg acest tip de critică, dar cred că viața e secvențială. Omul a creat frumusețea de care se bucură milioane de alți oameni. În alt plan, același om a avut opțiuni care nu se suprapun opțiunilor celorlalți, milioane. E astfel  mai puțin frumos frumosul?
Mă bucur, mă emoționez în fața unui tablou, al unui film. Și da, poate că după ce ies în stradă cumpăr ziarul din care aflu ce susținător înfocat al vreunui partizanat este cel ce tocmai m-a înălţat cu cîteva minute mai devreme. Judec altfel valoarea, îmi schimbă asta fundamental emoțiile trăite în fața operei sale?

Pot, cel mult, să am resentimente față de opțiunea sa în plan social. Dar voi aplauda la fel, de fiecare dată, geniul.

Până la urmă nu despre iertare este vorba aici, desigur, mi-am amăgit gândurile de teama de a nu le lăsa pe celelalte, cu adevărat legate de iertare să se aşeze.

Mi-e frică poate de spaţiul ăsta atât de public, deşi foarte al meu, să spun până la capăt. Şi atunci ţes în alte fire şi le las în aşteptare pe cele de început, pe un mai vechi război, cârpit, din lemn de brad.