Septembrie întâi. Un an frumos să aveţi, dragii mei colegi.
În fiecare întâi de toamnă, voi daţi şcolii nobleţe pentru ca apoi, peste câteva zile, să capete freamăt şi bucurie.
Mă întorc în gând cu tare multă nostalgie la anii în care am fost învăţătoare şi mai apoi dirigintă. Cu nostalgie , cu dor, poate cu regret.
Am iubit cu adevărat munca asta şi copiii au simţit. Au simţit părinţii care mi-au dat toată încrederea lor. Nu cred că le-am mulţumit vreodată acestora, părinţilor elevilor mei, pentru încredere, pentru ajutor, pentru încurajare.
Le mulţumesc acum, chiar cu ani întârziere.
A trecut ceva timp de când nu mai sunt "la clasă", dar şi astăzi primele telefoane de "La mulţi ani" le primesc de la foştii mei elevi. Studenţi, alţii chiar părinţi la rândul lor. Şi de la părinţii lor, care ţin să-mi spună ce mai fac Mihai şi Andrei şi Teo şi Cătă şi...
E emoţionant să întâlneşti pe stradă un tânăr domn, care să-ţi zâmbească şi să spună: Sărut mâna, Doamna.... Îl recunoşti, (pentru că îi recunoşti întotdeauna!), îl priveşti în prima secundă de la distanţă, apoi îl îmbrăţişezi pentru că în toată creşterea aceea a lui ai pus şi tu ceva...
Ce minune, Doamne!
Dragii mei colegi, anul acesta când mergeţi pentru prima oară în clasele în care vă aşteaptă elevii voştri, priviţi-i pe toţi altfel decât aţi făcut-o până acum: dacă i-aţi privit cu dragoste, priviţi-i cu infinită dragoste, dacă i-aţi văzut frumoşi, să-i vedeţi ca pe cei mai frumoşi, dacă i-aţi privit ca pe nişte copii, priviţi-i ca pe oamenii care peste ani vă vor opri pe stradă să vă mulţumească.
Mi-e tare dor de Şcoală.
