Ne identificăm, în
cea mai mare parte a timpului, cu nivelul mental al fiinţei
noastre. Un nivel îngust, foarte
subţire al fiinţei. Privim astfel lumea printr-un fel de prismă, printr-un fel
de fantă îngustă şi credem că asta e totul. Fiind exclusiv în spaţiile mentale
pierdem legătura nu numai cu restul universului conştient, care este o extensie
a noastră, ci chiar şi cu nivelurile noastre dense. Pierdem legătura cu corpul
nostru, cu energia noastră, cu emoţiile noastre, ca să nu mai vorbim despre
marele rest. Unde se termină în realitate fiinţa noastră? Nicăieri.
Atâta
vreme cât ne identificăm doar cu anumite niveluri ale fiinţei, realitatea
noastră va rămâne ceea ce credem că suntem. Există oameni care cred că sunt
doar corpul lor şi atât. Realitatea lor se creionează după modelul pur fizic,
pentru că se definesc pe ei înșiși ca materie. Pe măsură ce evoluăm,
definiţiile noastre despre ce suntem se modifică şi ele, înglobând straturi din
ce în ce mai fine ale fiinţei. Înţelegem că emoţiile noastre sunt fenomene
interioare subtile şi în cele din urmă că mintea noastră este un strat încă şi
mai subtil decât toate acestea la un loc.
Psihoterapia
explorează modalităţi prin care se poate reduce separarea eronată între ordinar
şi extraordinar, între uman şi transuman. Se recunosc şi se respectă astfel
diversele tradiţii religioase şi spirituale a căror autenticitate este
esenţială pentru bogăţia şi diversitatea existenţei umane.
Psihoterapia
susţine transformarea interioară ca o rupere de vechi, de tradiţie, de
obiceiuri, de mecanismele noastre de funcţionare, de tot ce am fost învăţaţi şi
am preluat aprioric. Procesul de transformare interioară este văzut ca o întoarcere la sine,
la propria viziune, la a fi tu însuţi. Este asumarea de sine. Este dobândirea
încrederii absolute în sine. Este procesul de recuperare a puterii în sensul de
recunoaşere a marelui adevăr că fiecare dintre noi îşi poartă propria
divinitate. Este sfârşitul identificărilor cu orice nivel şi recunoaşterea
identificării cu tot ceea ce există. Într-un anume sens, este o moarte a ceea ce
am crezut că suntem şi o renaştere pe un nou plan. Este, deci, o extindere a
înţelegerii sinelui. Este trecerea de la sinele uman la Sinele umanului care-şi
cunoaşte şi-şi trăieşte propria divinitate.
L-am întrebat pe unul dintre profesorii neurologi
cu care colaborez, ce înseamnă pentru el un om normal. O întrebare banală în
aparenţă. În calitatea sa de specialist neurolog a avut, însă, un punct de vedere
interesant. Mi-a răspuns că un om normal este acela care se dovedeşte în stare
să-şi istorisească propria poveste. Ştie de unde vine, cu alte cuvinte are o
origine, un trecut, o memorie ordonată, ştie unde se află, adică are o
identitate şi crede că ştie încotro se îndreaptă. Este, aşadar, „instalat” în
mişcarea unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti.
Dacă legătura dintre individ şi istoria
devenirii sale se rupe, dintr-un motiv fiziologic sau mintal, povestea se
destramă, istoria se pierde, iar persoana este proiectată undeva în afara
curgerii timpului. Nu mai ştie nimic, nici cine este, nici ce are de făcut. Se
agaţă de nişte aparenţe de viaţă. Individul, sub privirea specialistului, este
în derivă. Cu toate că mecanismele corpului său funcţionează, s-a rătăcit pe
drum, nu mai există. Ceea ce se spune despre un individ se poate spune şi
despre o societate? Unii aşa cred.
Este de la sine înţeles că viaţa noastră
mai cuprinde şi alte câteva lucruri. Nu suntem numai poveşti. Însă fără
poveste, fără posibilitatea de a spune această poveste, nu însemnăm nimic sau
însemnăm foarte puţin. Şi pentru că o poveste este, înainte de orice, o mişcare
de la un punct la altul, care nu lasă niciodată lucrurile în starea de început,
trăim în această curgere, în această mişcare.
