Primul solstițiu fără tata

Tata s-a născut pe 22 iunie 1939.  Înaintea lui au venit Uța și Gavril. După el, Irina. O dată cu el a mai venit o fetiță care s- a făcut înger la câteva zile mai apoi. 

Tata era o sfârlează albastră. Își apăra fratele mai mare de bătăușii cartierului, dar scăpa greu de palma aspră a bunicului meu. 

Mai târziu, studentul cu cei mai frumoși ochi albaștri înmuia inima bunicii mele când îi scria: ”Am spart, mamă, un colocviu”. Bunica își imagina un vas mare, antic, așezat pe holurile facultății de agronomie din Cluj. Bunicul ateu a aflat de la popa din cartier ce e un colocviu. A fost o vară lungă și fierbinte.

Solstițiul din vara acestui an m-a găsit fără el. Fără el aici, pe Pământ. Dus printre alți Sori. Prima vară fără el aici, pe Pământ. E lung  și încurcat drumul gândurilor mele. Când ajung la cer se opresc și se așază. Cerul e aproape la fel de frumos ca ochii tatei. Uriașul ăsta care se întinde peste tot mi-a copiat tatăl și acum se confundă cu el. Mă strânge în brațe și se întunecă atunci când plec. Îi rămân aprinși Luceferii. De pază drumurilor mele. 

Rod din rod

Când minunile de culori pe care le vedeți în înregistrare, se pot obține cu atâta plăcere din roada pământului, de ce am îmbuiba o industrie...
Varză roșie, ceapă albă și roșie, sfeclă. Și câteva frunzulițe. De care vă răsar în cale. A, și dragoste. Cu iertare cu tot.
Mi-ar plăcea să-mi spuneți ce imagine/imagini distingeți pe oul alb.

Hristos a înviat!

Decembrie

Mi s-a dezacordat sufletul şi acum toate cântările-mi aleargă de-a valma prin lume. Cheia sol s-a mutat şi ea pe altă treaptă şi  nu mai recunosc sunetele şi confund din ce în ce mai uşor minciuna cu adevărul.

Noroc că mai am amintiri despre oameni, locuri şi fapte, ca nişte holograme suprapuse în foiţe subţiri de mică luminoasă. 

În decembrie, am regăsit bisericile din Suceava înninsorate şi frumoase, cu lumină de vitralii grele, alunecată blând peste chipuri de sfinţi şi pământeni.

La câteva zile, în Alba Iulia ningea cu fulgi mari, desenaţi peste cetate, peste întâmplările de demult şi peste cele rămase. Într-un depozit de haine, câţiva studenţi la teologie înalţă colinde vechi, pe care eu nu le recunosc, dar care umplu gânduri, suflete, locul cu totul. E special ce se întâmplă acolo. Proprietarii locului, inimoşi, tineri şi ardeleni, organizează în fiecare an un astfel de mic concert de colinde pentru prieteni vechi sau ad-hoc, pentru clienţi, pentru oricine le-ar mai trece întâmplător pragul. Amalgamul de emoţii, sunete, chipuri, lucruri agăţate cuminţi pe umeraşe occidentale, miros de omăt proaspăt aşezat şi parfum de căpşunică ieşit de curând din mustit, aduce mai aproape sărbătoarea şi pregăteşte sufletul de-nchinăciune. Poate părea că nu e cel mai potrivit loc pentru colinde şi pentru emoţie, dar oamenii sunt, cu siguranţă, cei potriviţi: calzi, buni, primitori, simpli.

Decembrie în Maramureş. Acum un an scriam fascinată de oamenii pe care îi cunoscusem pe Valea Chioarului. Se întâmplă adesea să pierzi entuziasmul de început, după o vreme, dar uite că şi anul acesta pe mama Pop şi pe bunii ei copii i-am găsit la fel. Nu, greşesc, nu erau la fel. De data asta ne aşteptau ca pe fraţii mai mari, rătăciţi, întorşi măcar pentru câteva ceasuri la masă bogată. Părintele Irineu şi Yoko, cel din urmă botezat de noi în biserica de pe Dealul Popii, au coborât spre întâmpinare, după ceasuri în care ne-au aşteptat să urcăm spre Prislop. Am trăit din nou clipe aproape magice, ne-am despărţit până a doua zi de dimineaţă de familia Pop şi am plecat spre mănăstire, să înnoptăm în casa cu oameni păziţi de îngeri.

Zăpada scârţâită amestecată cu laptele din corn de lună arunca lumină peste mozaicul proaspăt lucrat, în aur, alabastru şi safir. Abia aşteptam dimineaţa să pot prinde cu ochii atât cât îmi era îngăduit să văd.

Era de necrezut. Alb vălurit şi săgetat de trunchiuri, omătul aşeza tăcere şi mai grea peste mormitele din vale. În dreapta geamului, biserica lumina tot. Am rămas pe marginea patului câteva secunde şi apoi, ca şi cum aş fi comis o mare împietate stând aşa în contemplare, m-am ridicat, am deschis fereastra şi am lăsat peste fire toate gândurile mele curate şi bune.

Aveam puţin timp de stat şi am alergat spre biserică, să prind minutele de singurătate, de vecinătate, de rugăciune spusă-n şoaptă, cu vorbe păstrate de mult pentru dimineaţa asta.

Înainte de plecare, părintele Irineu ne-a dus în atelierul de mozaic. Milioane de bucăţi colorate, mărunte cât o gămălie, ca o oglindă spulberată, între degetele celor trei tineri ucenici, care le aşezau cu migală şi cu îndemânare peste modelul desenat să se potrivească bine chipului Maicii Domnului.  

Am pornit spre vale din nou, unde ne aşteptau de rămas bun şi de urare de an nou cu belşug fraţii şi mama Pop.

De Crăciun

Crăciunul înseamnă pentru mine Maramureş. Acasă, cu multă zăpadă, cu miros de bucătăria mamei, cu bomboanele Salonta, legate cu aţă de crengile bradului adevărat, cu fratele mai mic căutând zorit în toate cotloanele urmele de Moş. Gerilă.

Aşa îi spuneau oamenii mari: Moş Gerilă. Nu ştiam de ce doar bunica îl chema Moş Crăciun.

Cînd am mai crescut, am plecat într-un oraş în care nici iarna nu poposea prea mult, iar la plecare lăsa dâre lungi şi negre până în inimă de prier.

Ani la rând am dus dorul greu de Crăciunul meu drag în Maramureş. Nu ştiu de ce nu am ajuns acasă. Să fi fost eu, să fi fost alţii...aşa să fi fost. Nu încerc răspunsuri, nu caut vini în timp, numa' zâc...

Da' no fo veci să nu sie oarecum şi în 2009 am petrecut!

Am plecat din Bucureşti spre nord şi câmpurile albe păreau să-mi cuprindă şi zarea şi gândul. Alergau nebune şi doar eu stăteam pe loc. Mă purtau şi nu-mi spuneau unde şi eu le lăsam să se joace cu drumul meu. O mai făcuseră de atâtea alte ori...

O ploaie căzută prea devreme a şters şi ultimele urme de paşi scârţâind aspru pe uliţă. Am ajuns pe seară într-un sat de lângă prislopul dintre Sălaj şi Maramureş. Undeva în spatele bisericii noi şi în stânga de biserica veche şi frumoasă, o casă ne aştepta luminată, pe jumătate atinsă de sărbătoare, pe jumătate încă aşteptându-şi podoabele. Peste toate însă, oamenii. Oamenii.
Pop tatăl şi Pop fiii şi maica lor şi Maria lor. Mia. Trei feţi frumoşi şi-o cosânzeană. Diferiţi, foarte diferiţi: cel mai mic, impetuos, baritonal, exploziv. Altul, căutat sfătuitor şi ocrotitor. Celălalt, simplu, direct, fără prea multe întortocheri de vorbă. Şi Maria, înţeleaptă, delicată, tandră. S-au crescut unii pe alţii, aşa cum se întâmplă în mai toate familiile aşezate, gospodăreşti din satele noastre. Au învăţat de la mama cum să fii demn în durere şi au trecut frumos prin viaţa care le-a dat de toate, şi-nnoroiri şi înstelări.

Oaspeţi le-am fost preţ de câteva minute. Atât. Ce buclă a timpului ne mai adusese împreună vreodată n-o să ştim, dar până spre dimineaţă adunasem deja amintiri cât pentru o întreagă copilărie.
Ajunul a venit repede şi m-a trezit lumina alb înceţoşată a văii Bârgăului. Unul dintre Bârgaie, cum avea să-mi spună Ionuţ mai târziu. Între un drum până la Baia -Mare, câteva târguieli de brad din magazinul Maramureşul, pe  care l-am regăsit mult mai mic decât în amintirile mele, ziua de Ajun s-a tras spre uşă, gata, gata de plecare. Dar n-o puteam lăsa aşa oricum. Trebuia colindată lângă cetină împodobită, ca o sărbătoare de început ce se afla.
Aşteptam coconii la colindat cu "ciocanul" pe care adunau colaci de la gazde. Nimic altceva! Colaci. Pentru a câta oară în cele două zile aveam sentimentul că locul şi timpul se decupează din azi şi se duc, cu oameni cu tot în alte vremi.

Şi iar zic de oameni. Părintele Irineu.
Nu ştiu cum vor fi arătat satele din Maramureş pe la 1848, am doar amintirea lecturilor despre preoţi şi cărturari, despre studenţi şi despre tinerii rămaşi în vatră să vadă de puţinul bătrânilor. Aşa am găsit eu pe Părintele Irineu, pe sora lui, Adina, pe părinţii lor, ziditori de biserică pe dealul Prislopului, pe surorile mamei  cu gospodăriile lor frumoase, pe nepoţii studenţi în Clujul drag. Şi pe bunica ţinută de Dumnezeu să se bucure de cele date.
Ştiu acum, când scriu, că nu eu am ajuns acolo. Mă purtau şi nu-mi spuneau unde şi eu le lăsam să se joace cu drumul meu. O mai făcuseră de atâtea alte ori...

Când am intrat în biserică, doar câteva femei duceau glas de rugăciune şi cântări. Ecoul straniu se lovea în gândurile mele şi-mi şiroiau toate nespusele. Părintele Irineu, cu vocea-i încet coborâtă, ne-a apropiat şi a luminat chipurile femeilor. Aveam s-o cunoaştem pe bunica, pe o bună prietenă a familiei de prin Alba şi câteva dintre tinerele pe care doar Dumnezeu nu le uitase. Nu ştiam la timpul acela că mănăstirea adăpostea şi tineri orfani. Toţi peste 18 ani, poartă pe chip, pe trup, în ochi, mai ales în ochi, tot ce au adunat şi n-au avut cui dărui şi deopotrivă tot ce tânjesc şi speră încă să mai primească. Intrau câte unul în biserică, auzind că Părintele are oaspeţi. Ne-au întins pe rând mâna, cu rostire clară, de curând învăţată. Doar zâmbetul era al lor de când se ştiau.
Mulţumeam că am pentru ce-I mulţumi şi-mi stăpâneam greu lacrimile. Pentru că la vederea suferinţei, ei, cei uitaţi, ar fi venit să mă aline, să nu mă lase să mă doară.

                                                                              ~~~~~~~~
Abia după ce am promis că vom rămâne la masă, încet şi tot pe rând au plecat spre casă. Casa lor de lângă biserică. A intrat grăbit, însă, Mitru. Firav ca mai toţi ceilalţi, căuta privirea Părintelui să-şi ceară iertare de întârziere. Colinda în sat îi luase toată ziua. Părintele îl aşteptase cu colindu şi-n biserică. Şi aşa, pentru cei care mai rămăseseră, dinspre stânga altarului, a început Mitru să zică.
Cum să prind în vorbe tot ce am trăit ascultându-i glasul? Culorile se amestecau şi pierdeam contururile icoanelor ca-n vechiul caleidoscop prin care priveam lumea în copilărie. Nu ştiu dacă i-am spus ceva, dacă ceilalţi i-au spus ceva, ştiu doar că voiam să înţeleg, uitând câte ne sunt date spre a nu fi înţelese.

Vieţi duse când spre prăpastia cea mai înnegurată, când spre licăr de lumină, copiii Părintelui Irineu de la Prislop ne-au bucurat noaptea de Crăciun. După masa de seară, le-am propus un joc de grup. Cu felul lor încă nepervertit de prea multe convenţii sociale, găseau răspunsuri simple la întrebări care pe noi ne-ar putea frământa săptămâni la rând. Ce e potrivit să spună şi ce nu, e mai degrabă o chestiune de intuiţie şi au înţeles cu mult mai repede decât au făcut-o ceilalţi că nimic din ce spun ei nu e greşit atâta vreme cât cred în spusele lor.
Cu greu ne-am desprins de ei, cu toate că ştiam de-acum că în câteva zile revenim. Am pornit spre gazdele noastre din satul de jos şi drumul aduna la gândurile noastre proaspete alte şi alte învălmăşiri. Se lăsase demult ceaţa, era pustiu şi întuneric şi ştiam că aşa aş fi vrut să fie drumul de întoarcere, să pot agăţa fărâmele de gând de fiecare umbră alene mişcată.

Ne aşteptau ca pe nişte fraţi mai mari şi noi ne întorceam ca acasă. Pregăteam împreună plecarea de a doua zi spre Sighet, să vedem "măştile".

                                                                 ~~~~~~~~~~~~

În fiecare an, a treia zi de Crăciun, oraşul primește alaiul colindătorilor din aproape toate regiunile ţării. N-au mai rămas la fel de mulţi anul acesta, al 41-lea, dar m-am bucurat tare să aud cum se umplu străzile de urări de Pluguşor, de Viflaim şi de jocul Caprei. M-am uitat la oameni. Înainte ştiam pe oricine pe stradă. Acum mă uit la copii, la adolescenţi şi la tineri şi mă întreb....de-ai cui îs. Mi-e tare bine acolo, dar e un ciudat început de înstrăinare. Mergeam printre sutele de oameni şi nu mă recunoştea nimeni. Nici eu pe ei. Mă priveau cu interesul pe care îl au pentru turiştii veniţi la sărbătoare. Aproape că m-ar fi oprit să mă întrebe dacă-mi place la ei în Sighet. Şi dintr-o dată, aşa, ca spre a-mi şterge apăsarea înstrăinării, un chip, apoi încă unul şi încă unul. Despre câţiva dintre ei,cu greu aş fi putut spune cine sunt exact. Despre alţii însă, aş vorbi oricând cu drag pentru că îi regăsesc mereu în locurile pe care s-au aşezat cuminţi, cu ani în urmă, în memoria mea afectivă.

Tribuna oficială. Da, aceeaşi de când o ştiu. În acelaşi înţepenit loc. Cu aceleaşi înţepenite chipuri şi gânduri. Nici timpul şi nici timpurile nu par să-i fi atins pe "oficiali". De la înălţimea tribunei, cu tricolorul aproape caragialesc prins în jurul mantourilor, nu le trece o clipă prin cap că toată mulţimea, de sute de oameni, vede o săracă parte din alai, în timp ce totul se desfăşoară pe mica porţiune din faţa ochilor lor. Orizont îngustat proporţional cu mandatele câştigate. E de înţeles atunci de ce nu au ales să ridice o platformă (din aceleaşi scânduri din care fusese ridicată tribuna) pe care să urce, pe rând cetele de urători şi să fie astfel şi văzuţi, nu numai auziţi de mulţimile de oameni de pe toate străzile din centrul oraşului.
Dar uit într-o clipă de toate astea şi rămân doar în bucuria de a revedea, chiar şi pentru câteva clipe, prieteni dragi, de demult.

                                                                                  ~~~~~~~~~~~~~

Bunicul meu are 91 de ani. Îl caut prea rar şi-l văd de mai puţine ori decât mi-aş dori. E singur de când s-a stins Buni, iar fetele lui, deşi aproape, îi sunt totuşi destul de departe. Distanţele şi timpul iau proporţii pe care nici nu le bănuim la anii noştri de acum. O să înceapă să ni se pară şi nouă că o zi e cât o săptămână şi că drumul din cameră până în bucătărie e mult prea lung şi istovitor şi deci, de unul singur nu mai merită făcut.
Nepoţii, risipiţi, înverşunaţi şi însinguraţi.
Iar el, Gogo, cu bradul de Crăciun pe care nu l-a mai desfăcut de când s-a dus Buni. Aşa, pentru că îi plăcea lu' Nela.
Gogo, pentru că cea dintâi nepoată nu reuşea să spună Grigore. Așa a rămas pentru ai familiei şi pentru cunoscuţi: Gogo. Cu toate derivatele.
Nu-mi amintesc să-l fi colindat de prea multe ori pe bunicul, îmi amintesc însă glasul lui de tenor în biserică în ajun de sărbători. Anul acesta m-a colindat el pe mine. La telefon.