Deosebim uşor, după aparenţă pe nordici de englezi, pe ruşi de americani, pe români de orice altă naţie.
Apoi destul de uşor îi "mirosim" pe poliţişti, chiar în civilie, pe profesori pentru că au un ceva între revoltă şi preţiozitate, pe ingineri, pe artişti.
De ceva vreme fac exerciţiul recunoaşterii oamenilor după locul de naştere. Nu dintr-un motiv anume, ci pur și simplu pentru că observ diferențe de accent, de gând, de reacție și mă prinde jocul de-a Ce-ar fi dacă ar fi...
Purtăm fiecare datele părinţilor noştri, şlefuite sau dimpotrivă, de educaţie, de vecinătate, de creştere. De lună şi stele, spun unii. O fi.
Dacă aș avea suficientă vreme, aş aștepta fiecare tren ce vine în Gara de Nord. Dincolo de oboseala călătoriei, e fascinantă modificarea pe care o suportă cei mai mulți, imediat ce coboară pe peron:
relaxați de întâlnirea cu orașul-acasă sau dimpotrivă, șovăitori până prind cu privirea spre capătul peronului pe cineva cunoscut, rudă, prieten sau iubit, ghid pentru o vreme mai scurtă sau mai îndelungată prin oraș sau prin viață. Alții, încrezători în visele lor de împlinire, pentru că știu ei, şi fratele mai mare a reușit în capitală și uite acuma ce bine îi merge. Provincialii, le spun cei care locuiesc în București.
Mi-e bine în oraşul ăsta mare în care locuiesc şi eu, provinciala, care a legat aici speranţe pentru o viaţă.
Trec acum repede cu gândul prin anii din urmă, anii de început ai şederii mele în capitală, când oameni şi străzi mi-erau străine şi reci. Urcam în tramvaie, nu căutam numărul, doar ca să mă ducă şi să mă aducă din cele mai îndepărtate locuri, pe care le învăţam din privire. Apoi mergeam mult pe jos. Mult şi întortocheat. Îmi desenam în minte harta fiecărei zile, apoi o luam de la început.
Astăzi am trecut prin locuri pe care le ştiu de atunci, care îmi evocă trăirile mele de la 20 de ani. Aceleaşi mame aşteptându-şi la poarta şcolii de Sud copiii abia intraţi în a I- a. Mă cuprinde nostalgia şi dorul de anii mei de la clasă, dar şi mai mult de anii mei la poarta şcolii de Sud.
La un colţ, chiar după şcoală, un bătrân al nimănui, aşezat pe o bordură zdrenţuită, stă cuminte să-l dereticească un altul, la fel de slab şi pierdut, care trece pămătuful muiat într-un borcan cu apă lâncedă peste o pastă gri şi freacă obrazul bătrânului, să-l pregătească pentru lamă. Nu ştiu ce din toată întâmplarea mă uimeşte mai mult, dar cobor spre metrou gândind confuz la cei doi şi la mamele din poarta şcolii.
Între toate drumurile mele de atunci şi cele de acum s-a construit şi calea mea.
Mă aşez, pentru că am de mers multe staţii şi pentru că aşa mi-e mult mai uşor să-i privesc pe oameni fără să-i supăr. Lângă mine, un tânăr, student după aparenţe, priveşte un mic ecran pe care îl ţine în mână. Îl privesc de aproape şi eu, aşa cum fac cei care citesc ziarele vecinilor de scaun: curioasă şi fără reţinere. Nu înţeleg nimic. Nu pare să aibă nici un buton şi cu toate astea pe ecran curg cuvintele. Conectat la căşti, aparatul îi spune cu siguranţă ceva tânărului. Asta mi-e clar după zvâcnirile ca de răspuns pe care le are din când în când. Bun.
În picioare, sprijinit de bară, un alt tânăr citeşte. Jules Verne. Mi se pare că e suficient să închid ochii şi aleg apoi în ce lume vreau să mă trezesc: cea pe care o ştiu din SF-urile copilăriei mele şi care m-a înspăimântat întotdeauna sau cea de la 20 000 de leghe sub mare. Stau o clipă şi înţeleg că de fapt e una şi aceeaşi lume, doar că cea pe care o găseşti în carte e mai caldă, o poţi transforma după bunul tău gând, pe când cea din micul ecran te subjugă şi îţi ia prizoniere gândurile şi sentimentele deopotrivă.
De câteva zile, luna-şi face derdeluş pe acoperişul din tablă al vecinilor. Geloase pe jocul ei, câteva frunze galben-arămii şi-au muiat peţiolul în laptele nopţii şi şi-au luat şi ele avânt spre trotuar. Luna le-a privit mirată, ştiindu-le până ieri pe crengile bătrâne în care se agăţa şi ea uneori somnoroasă. Doar câinele din vecini o mai tulbura din când în când, hămăind înciudat din curtea prea mică pentru visele lui.
