A plouat astăzi în Bucureşti. Ploaie caldă şi repede de vară, la început. Numai atât cât să scuture peste străzile aglomerate şi grăbite, miros de floare de tei. Mi-era drag să întârzii în drum spre casă. Să măsor paşii în cadenţa ploii şi să pun pariu cu mine că următoarea maşină va stropi până spre gardul casei din vecini.
Apoi, spre seară, s-a mâniat rău. Furtună cu crengi aruncate departe de trunchiul ce le dăruise cu sevă primăveri la rând, ape alergând înnebunite spre guri de canal ascunse, sfâşîieri de lumină. De spaima tunetului, tremurau oameni, ferestre, uşi.
S-a liniştit acum. Tai cu privirea prin noapte şi-mi las simţurile să se limpezească. Val cu val, mirosul florilor de tei e mai plin şi, ciudat, în acelaşi timp, mai diafan.
Mă învelesc în el, ca în borangicul vechi al bunicii şi mă joc de-a vacanţa.
