joi, 26 ianuarie 2012

Vissssscol

Spadasini tăcuţi, încrâncenaţi şi îndârjiţi, copacii îşi încrucişează ramurile îngheţate, albite brusc de viscolul amiezii. Se apleacă unii spre alţii, se retrag şi pornesc atacul din nou. Povară grea şi albă li s-a lipit din creştet până-n pământ. Bradul bâtrân dă exemplu de eleganţă şi demnitate. Se clatină doar atât cât să nu zădărnicească viscolul, dar să fim totuşi bine înţeleşi. 
Iedera dezgolită, încleştată peste ziduri gri, vătămate, aţine calea fulgilor mari şi grei, îi prinde cu degetele ei lungi, subţiri şi noduroase şi începe să toarcă fuior după fuior de lână înstelată.
Deschid fereastra pictată ca-n cărţile cu poveşti ruseşti, cu chenar alb şi greu, şi îmi spăl faţa şi părul şi gâtul şi pieptul în zăpada proaspăt troienită peste pervazul meu. O simt caldă, apoi îmi cuprinde simţurile toate şi le înţepeneşte, le ascute şi mă face să tresar de durere. 
Femeia-n casă povesteşte-te despre nămeţi şi oameni, despre curtea ei şi cum nu mai vine domle nici o maşină să te ducă până la gară. Ridică ochii din cămăşile pe care se chinuie tare să le calce fără dungă şi tace. Mă priveşte, eu închid fereastra, scutur picături peste tot, îi zâmbesc şi o las singură în încăpere. Se troieneşte pervazul iar, în câteva minute, dar ore întregi se aude apoi doar sfârâitul tălpii încinse peste cămăşi.