Liliacul din mansarda casei s-a făcut una cu lemnul cenușiu, ars, vechi. Zbârnâie din când în când și bagă spaima în locatarii pensiunii. Iese către seară și își acordează lumea lui cu susul în jos la diapazonul universal. Nu e nimic de-a-ndoaselea. Oamenii sunt toți cu capetele prinse în norii de pe pământ și cu picioarele lipite de cer. Locuim împreună, împărțim același teritoriu pe care îl distingem în moduri diferite. Zona lui de confort nu e și a noastră, dar ne adaptăm. Noi, acceptând că lumea e cu susul în jos, el, sperând ca lucrurile să rămână așa.
Liliacul țiuie aproape de urechea mea. Mă apăr și caut adăpost. Ne privim. Nu iese niciunul la lumină, ca și cum aceasta ar fi reduta ultimă de cucerit pentru care avem nevoie de strategii și tactici. Încet, încep să mă mișc prin încăpere, ignorându-i prezența. Sistemul meu de alarmă intră, însă, pe frecvențele lui și-l face să țipe ascuțit, metalic. Rămâne neclintit. Undele ni se despart și începem conviețuirea în noul spațiu comun asupra căruia am convenit.
În câteva zile ne scuturăm amândoi de teamă, groază, indecizie, pândă. Lumile anapoda se îmbrățișează. Zona de confort e cu mult mai întinsă acum pentru amândoi. Ne privim. Suntem gata să înfruntăm nivelul următor.
Legenda imaginii: zona de confort; zpd- -zona proximei dezvoltări; linia curbă de după linia punctată - noua zonă de confort;
