Sunt foarte atentă la detalii. În orice spaţiu m-aş afla, prind repede amănuntele, de aceea mi-e uşor apoi să descriu locuri şi oameni. Viaţa mea toată e făcută din detalii dinamice. Îi învăţ pe copii să vadă, să privească zâmbind în jurul lor, deschişi să pătrundă ce alţii n-au pătruns. În natură nimic nu e inutil. Toate sunt şi cresc la locul lor. Spre deosebire de oameni, pervertiţi de sensuri şi semnificaţii, natura nu aglomerează, nu adună de dragul de a avea.
Privesc mobilierul din camera de pensiune în care stau pentru câteva zile. Comoda mare e absolut inutilă, ca şi oglinda prea mică şi nefiresc aşezată, astfel încât tot ce se reflectă în ea este partea prinsă între gât şi abdomen. Mă gândesc repede la ce alte soluţii ar fi avut proprietarul, cu aceleaşi costuri. Rafturi discret aşezate pe pereţi la niveluri diferite, cufere-fotolii, o oglindă mare, clară, pe tot peretele, care să lumineze şi să amplifice spaţiul.
Ies pe terasa generoasă care se deschide spre Munţii Lotrului, unde nimic nu trebuie repus, reaşezat, remodelat. Etajul de foioase se proiectează atât cât trebuie ochiului peste acele brazilor deşi şi plini de verde. Răzleţe pâlcuri de arbuşti cresc printre umbre şi trunchiuri bătrâne, protectoare.
Mă las în voie. Ascult cum vorbesc despre casă, bărbat şi copii, despre întâmplări din oraş şi apoi râd plin bucătăresele de jos, printre tocături şi clinchete de inox, tablă, sticlă. Las să urce până în mine toate sunetele, le amestec cu muzica de fado din boxe. Fumul lăsat de cuptorul pe care se fierb mâncărurile se ridică şi estompează verdele picurat cu galben de răpciune. Se amestecă melodia şi vorbele bucătăreselor cu frânturi din joaca copiilor, cu umbrele pădurilor Lotrului întinse peste şosea. Deschid braţele, ochii şi inima, să le primesc pe toate, aşa în amestecul ăsta, să le pun la păstrare şi apoi să le dezvălui una câte una când îmi va fi negru şi urât, aşa cum adună bucătăresele de jos legumele în borcane transparente, pentru zilele grele şi scurte.
