Mirosul reavăn de pământ, de trunchiuri şi frunze îmi înviorează gândurile şi scrisul. Se scutură verdele proaspăt de ploaie aşa cum îşi scutură fetele părul, râzând, adăpostite pe sub vreo streaşină, de pe care se revarsă dincolo de pantofiorii lor şuvoiul adunat, repede şi cald, la sfârşit de mai.
Trec umbrele pe lângă geamul meu ca într-o paradă multicoloră. Mai mici, mai mari, cu flori sau linii, cu desene şterse şi cârpite. Altele sobre, elegante. Unele şontâc- şontâc, cu oscioarele despicate de vreo rafală zănatecă. Încerc să ghicesc cine sunt proprietarii fiecărui mic coviltir. Doamne greoaie, cu sacoşe încireşate, cupluri grăbite, tinere deci, zgâriind cu câte o gămălie de spiţă zidul clădirii, domni în vârstă ale căror umbrele negre şi mari se mişcă preţ de secunde bune dinspre dreapta spre stânga geamului meu.
Bunica le numea ploiere. Doar se foloseau pe ploaie. Cea care o apăra de vipie era umbrela. Doar îi ţinea de umbră. În Banat, aşa spuneau şi bunicii şi părinţii. Şi-or mai fi spunând şi azi, dacă nu i-o fi stins lumea.
E bună ploaia la oraş. Îmi miroase a acasă şi atunci iau repede prima carte de pe raft şi mă ghemuiesc pe terasă, cât mai aproape de aerul împrospătat.
Maşinile lasă dâre zimţate, mai mari sau mai mici, în umezeala şoselei. Alte şi alte urme se desenează cu repeziciune, se acoperă unele pe altele, înspumate.
Tramvaiul îşi urmează drumul fără să aibă vreun concurent. Câte un vatman mai puţin norocos schimbă macazul spre drumul pe care l-a învăţat pe dinafară. Staţiile sunt aceleaşi, oamenii la fel. Îi recunoaşte şi se miră doar de noii veniţi.
E un du-te vino. Maşinile zboară într-o direcţie, frunzele se apleacă în alta, se unduiesc, se retrag şi se chircesc de greutatea ploii. Pătrunde umezeala în trunchiuri de copaci, în ziduri aburinde, în piele, în oase amorţite.
Norii albi, pufoşi, ca nişte jucării de copil cuminte şi care se jucau de-a v-aţi ascunselea pe după acoperişurile vecinilor, s-au înhăitat cu mai marii găligani, înnegriţi de tunete, turbaţi de vânt şi au luat-o cu toţii, de nebuni, peste case. Bufnesc, trântesc, scuipă, se reped, se împiedică înciudaţi şi se deşiră de-a lungul, de-a latul, peste lume. Ce de lume, ce de lume!
Se mai aude doar şuieratul maşinilor despicând apele amestecate cu flori şi frunze. S-a oprit totul. E rândul teilor, al salcâmilor, al iasomiei să curgă peste străzi. Se amestecă şi se joacă dulce de-a ghicitul. Spre înserare, nici urmă de nebunii coloşi de abur, năuciţi de căldura trotuarelor şi care au slobozit urzeala de ape de mai devreme.
Pe acoperişul din vecini, porumbeii scutură pene albe, sidefate şi se aşează de cuib. Verdele crud s-a închis şi stă nemişcat. Mai luceşte doar pe ici, pe colo, sub broboane limpezi de amurg. O pisică slobodă, mică şi deşirată ca un fuior pierdut, tremură sub dudul bătrân şi se scutură la fiecare picătură alunecată leneş de pe frunze. "Ah, nu mai încetează ploaia asta o dată!"
