Oameni

Petre ne învaţă dansul românesc şi italian, descompunând mişcări, paşi, ritmuri, pe înţelesul tuturor. Pluteşte şi din plutirea lui îi cuprinde pe toţi cu privirea, iar când coboară, ordonează paşii bătuţi în dezordine. Cu un umor cald şi molipsitor, corectează fiecare poziţie, îţi îndreaptă spatele şi îţi ridică bărbia, ca să capeţi încredere şi să ţi se pară totul joc. Împleteşte braţele şi aşează elegant, cu graţie, palmă peste palmă, privire în privire şi începe să numere încet, ritmat şi apoi, pe nesimţite, porneşte muzica, numărând mai departe până când paşii curg uşor şi locul începe să se umple de melodia săltată, îmbietoare la dans în pereche, în linii drepte sau şerpuite, cu tonuri de tarantelă veche sau horă bătută moldoveneşte.

Ile ne arată cum vorbeşte cu păsările. Pe drumul de ţară de pe malul Lotrului, gâştele, curcile, raţele, ademenite de ultimele fire de iarbă, abia dacă se mai văd din praful stârnit în rotocoale de copiii porniţi ceată spre urcuşul dinspre livada de mere zemoase. Ile ne face semn să rămânem în urmă şi să tăcem chitic. Îşi întinde gâtul, ridică sunetele, le subţiază din ce în ce, apoi le îneacă şi le scoate din nou prelung, semn de pericol. Păsările se opresc toate la semn, ridică spre aceeaşi direcţie capetele, rămân aşa nemişcate secunde bune şi brusc se adună una lângă alta şi aleargă  împleticite, îngrozite, strigând către ogradă, de erete şi de ulii.  Mă minunez tare de lucrurile pe care le ştie Ile şi de felul în care le înţelege. Mi-ar fi plăcut să cresc atât de aproape de pământ, să-i recunosc sevele şi să-i înţeleg graiurile. Mă uit cum Ile doar ce se apleacă spre ierburi şi adună cimbrişor bun de pus în fasolea aburindă, pelin de adunat smocuri în vadra cu vin, mentă şi gherghină bună pentru inimă. Îmi arată şi bobiţele ademenitoare, cu must otrăvitor, roşu ca cel mai aprig sânge. Învăţ numele plantelor de leac crescute sălbatic şi din plin, gata să se dea oricui le vrea şi mă gândesc pe care dintre toate să le aleg şi să le aşez de alean peste suflete ofilite şi gânduri înverşunate în neiertare.

Ora de culoare

Într-o singură săptămână, versantul împădurit din faţa terasei, şi-a coborât verdele în galben chihlimbar. Acum e un amestec de vară întârziată şi toamnă sosită la vreme.

Cobor şi eu la ora de culoare, cum îi spune Angela. O ascult şi închid ochii şi trasez uşor, peste toată foaia, linii uşoare, curbe, în creion. Unesc câteva în duct continuu, ca să prindă formă de floare, de frunză sau de pom, apoi le umplu de culoare, după cum mă îndrumă Angela: în complementarele galben şi violet, apoi roşu şi verde. Neutrele luminoase, obţinute fiecare din amestecul a câte două dintre complementare prind desenul în margini. Una dintre culori, cea mai luminoasă, stă în centru, să ademenească uşor privirea oricui o trece. Petele de lumină le-am aşezat spre în sus, pe cele întunecate jos, spre pământ.

Într-un alt desen, am dat contur continuu copacilor, frunzelor, florilor, apoi le-am umplut, ca pe nişte gogoşari de toamnă, cu tot felul de verzuri făcute din galben cu albastru şi apoi adunate cu oranj, pentru căldură, cu albastru sau violet pentru rece. Paletele se colorau, ameţite de îndrăzneala noastră, şi în câteva secunde pensulele roteau alte culori peste cele rămase.

Angela, "gospodina picturii", cu şorţul atins de culori, întrerupte de cusături şi buzunăraşe, ne spune despre impresionişti, care realizau amestecurile de culori direct pe lucrare şi nu pe paletă. Ne arată şi facem şi noi la fel. Amestecurile ies vibrante.
Angela înmoaie pensula mare în roşul pe care îl lasă sacadat peste pânză, apoi galben peste tot, în apăsări succesive. Şi dintr-o dată oranjul vibrează, prinde privirea. Amestecul se face pe retină. 
Încerc şi eu, de una singură, ascunsă de ceilalţi, ca să mă bucur de culori ca de ciocolata mâncată pe furiş acum câteva zile. Toată, toată...
Galben şi negru şi îmi dă un verde greu, de deal de Lotru pe înserat.
Roşu rece şi albastru pentru violet.
Verde cald, mătăsos ca iarba în primăvară, dacă îl las să curgă înspre galben.
Verde rece, dacă-l pierd înspre albastru.
Roşu voluptate. Verde liniştitor. Albastru de vară. Galben-galben.

Mă întorc pe terasa unde Angela pune lumina zilei în sticluţele ei pline ce culori. Scoate pensula grea şi fire de culoare se preling pe marginea pânzei, iar preaplinul se lasă greu în mijloc şi cresc amestecurile de cald şi de rece. Retina se obişnuieşte secundă după secundă să cuprindă, după roşu şi albastru, violetul, după galben şi albastru, verdele, după roşu şi galben, oranjul lumină. Schimbă pensulele subţiri sau pe cele groase, de văruit şi pânza absoarbe nesăţioasă tot ce primeşte.
Privesc împreună cu Angela şi cu Ile colajul rece, de verde decupat peste albastrul munţilor Lotrului şi mă gândesc cu o caldă invidie câte nuanţe surprind  ochii lor de pictori pe dealuri, pe munte, pe cer.

Am privit-o pe furiş pe Angela în multe zile, pictând sau desenând în schiţă detalii de biserici, de case vechi, cu cerdac din lemn înnegrit. Îşi mişcă uşor buzele. Eu cred că Angela îi şopteşte pânzei linii, tonuri şi culori.

Întronaţi peste Lotri

Sunt foarte atentă la detalii. În orice spaţiu m-aş afla, prind repede amănuntele, de aceea mi-e uşor apoi să descriu locuri şi oameni. Viaţa mea toată e făcută din detalii dinamice. Îi învăţ pe copii să vadă, să privească zâmbind în jurul lor, deschişi să pătrundă ce alţii n-au pătruns. În natură nimic nu e inutil. Toate sunt şi cresc la locul lor. Spre deosebire de oameni, pervertiţi de sensuri şi semnificaţii, natura nu aglomerează, nu adună de dragul de a avea.

 Privesc mobilierul din camera de pensiune în care stau pentru câteva zile. Comoda mare e absolut inutilă, ca şi oglinda prea mică şi nefiresc aşezată, astfel încât tot ce se reflectă în ea este partea prinsă între gât şi abdomen. Mă gândesc repede la ce alte soluţii ar fi avut proprietarul, cu aceleaşi costuri. Rafturi discret aşezate pe pereţi la niveluri diferite, cufere-fotolii, o oglindă mare, clară, pe tot peretele, care să lumineze şi să amplifice spaţiul.

Ies pe terasa generoasă care se deschide spre Munţii Lotrului, unde nimic nu trebuie repus, reaşezat, remodelat. Etajul de foioase se proiectează atât cât trebuie ochiului peste acele brazilor deşi şi plini de verde. Răzleţe pâlcuri de arbuşti cresc printre umbre şi trunchiuri bătrâne, protectoare.

Mă las în voie. Ascult cum vorbesc despre casă, bărbat şi copii, despre întâmplări din oraş şi apoi râd plin bucătăresele de jos, printre tocături şi clinchete de inox, tablă, sticlă. Las să urce până în mine toate sunetele, le amestec cu muzica de fado din boxe. Fumul lăsat de cuptorul pe care se fierb mâncărurile se ridică şi estompează verdele picurat cu galben de răpciune. Se amestecă melodia şi vorbele bucătăreselor cu frânturi din joaca copiilor, cu umbrele pădurilor Lotrului întinse peste şosea. Deschid braţele, ochii şi inima, să le primesc pe toate, aşa în amestecul ăsta, să le pun la păstrare şi apoi să le dezvălui una câte una când îmi va fi negru şi urât, aşa cum adună bucătăresele de jos legumele în borcane transparente, pentru zilele grele şi scurte.