În drumul către casă trec pe
lângă un liceu. Valuri de satin albastru și galben se unduiesc pe trotuarul din fața porților și mă emoționez
la gândul unei alte promoții de absolvenți. Mă apropii astfel. În locul
imaginii de mai devreme găsesc o suprapunere forțată de planuri.
Imaginea rezultată devine dizgrațioasă. Peste vârsta asta frumoasă de prag nou
se lasă, grea și pe alocuri ilară, o bucată diformă dintr-un adult străin,
venit prea devreme la întâlnirea de douăzeci de ani. Texturi false și platforme
deformante. O mixtură aproape de nedigerat între un comportament ce tocmai le-a
rămas mic și un altul care le atârnă
lălâu peste umeri. Acesta din urmă nu-i al lor, e o montură falsă într-un metal
prețios și sensibil. O montură lucrată zi de zi, temeinic, prin tot felul de
mijloace. În masă. O lucrare nesupravegheată, realizată de farsori care nu sunt
decât vârful aisberg-ului. Dedesubt, adânc și înțepenit, e un întreg sistem:
autorități care nu impun și nu se impun, părinți și dascăli (da, dascăli!) goliți
de conținut, mode-linguri care se lipesc de carnea și de mintea crudă ca un
abțibild cleios.
Stânjeniți, cei câțiva părinți
acceptați în preajmă încearcă să-și găsească, fiecare, adolescentul pe care l-a
rătăcit în veșnicul și parcă fără întoarcere drum către job. ”Cum trec anii!”
se transformă în ”Cum trec anii?”. Destinatar necunoscut.
Nu simt că am exprimat toată
durerea pe care am simțit-o privind tabloul acesta al unei maturități outdoor cuprinzând
tentacular o adolescență neîncheiată. Și
dacă aș fi făcut-o?
