Trenul oprește lin,
aliniindu-se perfect peronului. Te și miri. În cele șase ore de noapte, în
patul de sus al cușetei, ți-a trecut prin carne fiecare osie. Sforăiturile din
cușeta alăturată au plesnit placajul despărțitor, în accente grave sau
înăbușite, fără pauză.
Dimineață foarte
devreme, când încerc să cobor din cuibul meu prins între hamuri, cât de ușor
pot, silindu-mă să nu dezmembrez nimic, dau cu ochii de un trup fără cap.
Buimacită de nesomn și cu creierii tulburați de aritmia roților, mă sperii
îngrozitor și țip scurt. De sub o glugă neagră cu moț se aud niște sunete
înăbușite. Rămân nemișcată, probându-mi buna credință. Duc degetul arătător în
dreptul gurii și-l cuprind într-un Șșș..fin, ca o petală de mac. Doi ochi mici și
zbârciți se mijesc dintre ciucurii moțului, și se întorc, pe sub pleopele
încrețite, înapoi, la visele de tinerețe.
Sunt aproximativ
îmbrăcată. Când însoțitorul de tren bate la ușa cușetei, dau să mă aplec, din
patul meu, până la siguranța ușii. După câteva apropieri nereușite, timp în
care degetele lui hotărâte caută, de cealaltă parte, puncte noi de contact,
încep să-mi trag la întâmplare restul de haine. Peste pantalonii neîncheiați,
curge cămașa, din care, printr-o mânecă, alunecă o bretea de maiou. Îmi întinde
biletele. Unul cartonat și suplimentul din hârtie, care se prinde în breteaua
atârnată. Schițează un gest de ajutor. Cu singurul braț rămas demn, îl refuz
politicos.
Îndrept erorile
de montaj și ies pe culoar. Nu am decât un singur bagaj, o valiză cochetă, maron.
Însoțitorul de tren se apropie și îmi spune că nu avem întârziere. Mă uit la
ceas. Au trecut zece minute peste ora anunțată pentru sosire. Îi spun. Mă
examinează, apoi trece pe lângă mine și se instalează lângă ușa de coborâre. În
alte cinci minute, sunt pe peronul gării. Valiza îmi este depusă elegant, la
picior arm. Trenul pornește, însoțitorul îmi face un semn discret, adică Mi-ar fi făcut plăcere.
