Ceasul meu nou ticăie. Tic-ticăitul lui m-a surprins. L-am ridicat cu tot cu lănţişor la ureche, să-l ascult mai bine. Număra indescifrabil. Nu înţelegeam dacă-mi creştea sau îmi descreştea ora.
M-am aşezat să scriu şi tastele au început şi ele tic-ticăitul lor inegal, repezit, indecis. Aducerile aminte veneau înspre cuvânt şi bumbul rotund de pe masa mea numai cât le aţâţa.
Am aşezat ceasul alături, pe masă, să-mi dea tactul. Cu sticla bombată şi jucăuşă, se rostogolea cu totul şi stârnea timpul. Acum mi-l fura, acum mi-l lăsa deşirat în rotocoale peste tot prin încăpere, prinse-n păr, pe la colţul ochilor, pe degete, ca inele.
Îl prind în palmă să-l domolesc şi-l duc iar la ureche. Se joacă năuc, mă ameţeşte, nici nu-i pasă că-l strâng, bufneşte printre degetele mele.
Râdem amândoi plin, mai hohotesc eu, mai tic-ticăie el un pic. Eu mă opresc, el nu. Mă uit pe furiş, mă prinde. Scriu. Mă prinde.
Ştiu ce vrea... să alerg mai iute. Mă prefac că nu înţeleg şi bat rar, mă opresc, repornesc, apoi alerg iar.
Egal şi aproape, ticăie ceasul meu, balon de săpun.
