Povesteam mai în vară despre Cornelia, femeia mister din parcul din apropierea casei mele. Am revăzut-o la unul dintre concertele din Piaţa Revoluţiei - Festivalul G. Enescu.
Doar o privire atentă îţi putea arăta că e un om părăsit şi debusolat. Atitudinea, cu toată sărăcia hainelor, era a unei femei distinse, educate, cultivate. În defavoarea câtorva doamne foarte elegante, de altfel, care au răspuns la telefoanele mobile, şi-au strigat prietenii întârziaţi în gura mare ca să le indice locul, aplaudau între părţile lucrării. Şi nu era vorba despre vreo manifestare de nestăpânită admiraţie faţă de solist sau faţă de lucrare. Nu. Nici măcar faptul că totul se întâmpla într-un spaţiu deschis şi mai puţin convenţional cum este cel al Pieţei Revoluţiei nu justifică în vreun fel comportamente ca cele despre care vă spuneam.
Cornelia, însă, femeia din parc, cuprinsă în lumea ei, a ascultat, a aplaudat decent şi a rămas pe scaun mult după ce orchestrele încheiaseră programul serii. A fost o imagine pe care ar fi trebuit s-o surprindă un regizor şi s-o folosească într-un film de Oscar: oameni care se grăbeau să elibereze scena, muzicieni care îşi cărau instrumentele spre autocare, lumini care se stingeau. În faţa scenei, scaunele goale. Undeva, pe rândul al cincilea, o femeie cu părul răvăşit, nemişcată, pierdută în cine ştie ce vremuri revenite înceţoşat, pe care părea că încearcă să le învie, să le lumineze. S-a ridicat într-un foarte târziu, cu mişcări încete, şi-a mai pus un jerse, şi-a luat pe rând sacoşele şi aşa, cu mâinile încărcate, cu aceiaşi paşi de scenă pe care îi mai văzusem a pornit spre parc, probabil, sau spre casa în care nu poate sta decât peste noapte. Pentru că nişte "interferenţe magnetice nefaste" o tulbură şi o alungă din locul copilăriei ei.
