Scriind, am atins cele mai nerecunoscute gânduri şi
emoţii pe care le aveam. Era ca şi când m-aş fi suspendat deasupra tuturor
întâmplărilor vieţii mele din ultimii ani şi aş fi avut, în sfârşit, clar,
perspectiva. Scrisul meu era ca o lanternă care, pe măsură ce-şi creştea lumina,
îmi dezvăluia înţelesuri de semne, de plecări şi veniri, de motive.
Încercări succesive, reducere la absurd, mersul
invers, paşi mărunţi, amplificări şi simplificări, pe toate le încercasem.
Soluţia drumului meu rămânea dincolo de formule matematice, de standarde, de
modele general valabile. Aflarea ei îmi cerea creativitate, inovaţie şi eu mă
simţeam pregătită să inovez, să dau forme noi mai vechiului meu fond.
Trebuie cumva să încep să amestec cele două lumi ale
mele, cea de la Paris şi cea de acasă. Adică cea de acasă şi cea de acasă. Am
senzaţia clară că le-am forţat să stea departe una de alta, că le verific prin
comparaţie, că sunt nedreaptă şi crudă.
După două ore, ieşim în strada rece, golită până şi
de frunzele căzute de dimineaţă, noi, niște scribi golaşi şi zgribuliți de atâtea încercări.
-Ne dezmorțim cu ceva?
Cred că
aşteptam cu toţii întrebarea asta. Vittoria, italianca jumătate româncă este
cea cu iniţiativa astăzi.
Mergem ordonaţi, ca nişte şcolari ceva mai răsăriţi, economisim cuvintele pentru peste câteva minute, când ne va fi mai
cald. Se arată colţi întunecaţi dinspre apus şi simt cum vremea, întâmplarile
de azi şi nerăbdarea de a termina scriitura, ne apropie şi
fac din noi un bulgăre care creşte, creşte peste străzile Parisului, peste
graniţe neconsimţite, peste ţări împărţite anapoda.
În faţa unui magazin de încălţăminte pentru copii, un
băieţel plânge, lăsat pe vine lângă singură baltă
apărută după ploile de zilele trecute. Nu are mai mult de trei ani.
Plânge cu sughiţuri şi bate apa din baltă. O loveşte
cu ambele palme, una după alta. Na, na, na. Îşi murdărise acolo pantofiorii nou cumpăraţi. Mama râde şi îl încurajează. Îmi trec brusc prin minte mii de motive
pentru care aş putea lovi apa, mă las lângă
copil, încep să lovesc cu palmele deschise. Na, na, na. Închid ochii şi îmi
scutur acolo, peste apa de ploaie de pe trotuarul din Paris, toate gândurile
care mă ţin, mă poticnesc în mersul meu, care mă împovărează şi mă
opresc din scrisul meu. Copilul se opreşte brusc,
eu continuu. Se opreşte din plâns ca la comandă, dar reîncepe, râzând, jocul cu
palmele peste apă. Simt cum se lasă jos, lângă mine alt trup, tremurând de
frig. Nu deschid ochii, dar după voce o recunosc pe
Irina. Apoi Boris, apoi Gustave. Apoi o voce pe care nu o mai recunosc. Deschid
ochii. E mama băieţelului, care loveşte apa cu ambele palme, râzând, ne priveşte
pe fiecare şi înţeleg că aşa ar vrea să arate lumea în care să-şi crească
copilul.
Când ne ridicăm cu toţii, noi cei mari suntem tăcuţi,
cu gândurile destrămate, el cel mic, eliberat de supărare, e vesel ca o zi
însorită după ploaie. Îi salutăm pe micuţul răzvrătit şi pe mama lui, nu ne
uităm deloc spre mulţimea de oameni oprită să privească scena, încercând să
ghicească unde stă ascunsă camera ascunsă. Irina se opreşte cu faţa spre ei şi
deschizând braţele le strigă: Opriţi războiul din voi!
Cadrul 1:
Mulţimea încremeneşte.
Cadrul 2:
Zâmbet condescendent.
Cadrul 3: Cadru
plonje dinspre mulţime spre noi, şi mulţimea ne face mici, mici, mici, atât cât
să nu se mai teamă.
