Părea că-mi trecuse. Umbrele mi se jucau din nou peste prag, scârţâiau înainte şi înapoi, tăiau drumuri prin mine, peste mine. Am convenit să devin conciliantă şi să las seara asta să curgă obişnuit, cu luna într-un colţ sau peste tot, cu vârfurile stejarilor încremenite într-un antracit confuz.Cu o foarfecă pe care o foloseam de obicei ca să retez crengile veştede ale plantelor mele, decupam paragrafe dintr-o carte motivaţională, ieftină şi colorată, care îţi promitea şi te lansa în propria-ţi dezvoltare cum lansezi o pietricică dintr-o praştie uzată. Le lăsam pe rând, câte una, pe masa din lemn nefinisat de pe terasa dinspre est a pensiunii. Pe deasupra lor, în lumina căzută, săltau ţânţari anemici, ameţiţi de amestecul crepuscular. Se roteau peste cuvinte şi le adăugau "i"-uri nefireşti. Mai sus, fluturi grei, întunecaţi, adulmecau prin geamuri lumina ce avea să-i piardă.
Cu palma lipită de inimă, ascultam trecerea. Citesc la întâmplare propoziţiile adunate pe masă. Nu sunt toate. Mă ridic să caut, nedumerită, bucăţelele de hârtie. Le găsesc creponate sub labele uriaşe ale ciobănescului pensiunii. Una îi atârnă în franjuri printre colţi. Mă priveşte. Scutură capul spre stânga şi spre dreapta repede, a joacă. Fac şi eu la fel. Se ridică. Le ferfeniţează şi pe cele rămase pe jos. Cu un gest scurt, i le arunc şi pe celelalte, de pe masă. Din toată inspiraţia unui prolific autor american se aleg câteva zdrenţe umede, crâmpoţite şi amestecate cu pulberea din amurg.
Asta-i tot pentru seara asta, îmi zic. Ştiu ce le voi spune mâine studenţilor.
Şezi, Bucşi, şezi!
