Ridic mânerul
telescopic al valizei, apoi și ochii. Peste frontonul măcinat de ploi, din care
împung niște fierătanii ruginite, ca și cum ar indica ”Toate direcțiile”, se
vede un panou. Îmi răsplătesc chinul lecturii cu amintiri de pe Facebook: ”Felicitări! Dacă ați reușit să citiți acest
text, sunteți un geniu!”
Târăsc valiza
peste un covor de beton spart și rugos. Din culise, mă privesc, hulpavi,
bețivii. Se întrezăresc în bezna bombelor căscate înspre peroane, atârnați peste
petice de mușama, ca niște grupuri statuare rămase gaj pentru timpurile trecute.
Înregistrez
cadru după cadru și setez ”Afișare” pentru un interval de timp nedeterminat.
Caut ieșirea din labirint. Între ruina mare
și birtul nou, cuprins într-un grilaj metalic cu ochiuri mici, neuniforme, găsesc
galeria principală. La capătul ei se alinează trei taxi-uri. Două se ocupă
imediat. Ocupanții par vechi cunoștințe ale taximetriștilor și conversația
începe de la portbagaj. Aflu, fără intenție, de unde vin, cât au dat și cât au
luat. Intru în panică. Dacă se ocupă și ultimul, rămân blocată între ruine.
Din doi pași sunt lângă mașină. Tot la mine ai ajuns, gâlgâie privirea
șefului de convoi.
Caut rapid, în amintirile mele, printre
dialecte și accente, nu găsesc nică și-i zic că tre să ajung la stația de
maxi-taxi.
Nu răspunde.
Urcă în mașină, eu arunc trolerul pe bancheta din spate. Sar și eu. Stăm. Mă
simt captivă într-o galerie de mină. De oglinda retrovizoare se lipesc doi ochi
bulbucați și rămân acolo. Mașina pornește încet, se strecoară ca un melc
nevăzător pe cărarea năclăită de salivă.
Începe să plouă,
orașul e trist, spart și mocirlos, iar eu am nevoie de un prieten. Mângâi
oglinda retrovizoare cu un zâmbet. Când ajungem, îmi duce trolerul la maxi și
așteaptă până urc. E?
Spun Bună dimineața și șapte capete verzi cu
ochii oblici se deșurubează spre tavanul mașinii. Îmi fac partener din trolerul
meu și stau cuminte. Ploaia e încremenită între nor și pământ. Fire rătăcite se
îneacă în unsoarea de pe geamuri.
Flesh-mob-ul*
din stație se pune în mișcare. Urcă, pe rând, vreo opt cimpan-zei Armani. În
urma lor rămân opt paie fumegânde, biodegradabile.
Pornim. Lumi înnegrite și searbede se
derulează într-un diafilm uzat, pocnit din loc în loc. Mă pătrunde un puternic
disconfort, o senzație grea care îmi coboară prin gât, prin piept, îmi cuprinde
și îmi strangulează diafragma. Înregistrez un viol colectiv cooperativizat:
cazinouri erecte, șopuri și moluri plescăindu-și limbile lipicioase pe deasupra
prăzii costelive, promisiuni masturbante pe vechi și aceleași noi afișe electorale.
Mașina varsă, în
locurile cunoscute, unul sau doi. Rămân foarte trează, trebuie să-mi găsesc
singură stația, habar nu mai am cum se numește strada sau cartierul.
Le simt după
mirosuri și culori. De-ar fi să fi dispărut casă după casă, se vor recompune,
respectând fiecare parametru din schema mea cromato - olfactivă.
Cobor. Pământul
își vede de rotația lui. Altă pătură de asfalt zgrunțuros mă preia și zgâlțâie
roțile trolerului. Zgomotul se amplifică peste tot cartierul, ca o veste. Te
duc, te duc, te duc, te duc. Asta e cadența, iar eu mă amestec în ea și în
amintirile din partea asta de lume.
De la un balcon,
ieșit ca o bubă sub nasul unei babe hâde, îmi face semn Nadia. E verișoara mea
dulce. În semnul mâinii ei se cuprind toate anotimpurile și vacanțele noastre
împreună, toate nunțile și toate înmormântările. Îi răspund cu un tempo crescut
al roților.
Nadia își ia măsuri că nu voi comenta programul
zilei și îmi toarnă cafeaua cu zgârcenie. La fiecare confirmare, mai primesc un
bumb de caimac. Priveghiul pentru care am venit nu e pe listă. Primul sub
linie. Îl trecem la ”cu taxă”.