miercuri, 1 iulie 2015

Glasul roților de tren II



Image result for old train stations

Ridic mânerul telescopic al valizei, apoi și ochii. Peste frontonul măcinat de ploi, din care împung niște fierătanii ruginite, ca și cum ar indica ”Toate direcțiile”, se vede un panou. Îmi răsplătesc chinul lecturii cu amintiri de pe Facebook: ”Felicitări! Dacă ați reușit să citiți acest text, sunteți un geniu!”
Târăsc valiza peste un covor de beton spart și rugos. Din culise, mă privesc, hulpavi, bețivii. Se întrezăresc în bezna bombelor căscate înspre peroane, atârnați peste petice de mușama, ca niște grupuri statuare rămase gaj pentru timpurile trecute.
Înregistrez cadru după cadru și setez ”Afișare” pentru un interval de timp nedeterminat.
Caut ieșirea din labirint. Între ruina mare și birtul nou, cuprins într-un grilaj metalic cu ochiuri mici, neuniforme, găsesc galeria principală. La capătul ei se alinează trei taxi-uri. Două se ocupă imediat. Ocupanții par vechi cunoștințe ale taximetriștilor și conversația începe de la portbagaj. Aflu, fără intenție, de unde vin, cât au dat și cât au luat. Intru în panică. Dacă se ocupă și ultimul, rămân blocată între ruine.
Din doi pași sunt lângă mașină. Tot la mine ai ajuns, gâlgâie privirea șefului de convoi.
Caut rapid, în amintirile mele, printre dialecte și accente, nu găsesc nică și-i zic că tre să ajung la stația de maxi-taxi.
Nu răspunde. Urcă în mașină, eu arunc trolerul pe bancheta din spate. Sar și eu. Stăm. Mă simt captivă într-o galerie de mină. De oglinda retrovizoare se lipesc doi ochi bulbucați și rămân acolo. Mașina pornește încet, se strecoară ca un melc nevăzător pe cărarea năclăită de salivă.
Începe să plouă, orașul e trist, spart și mocirlos, iar eu am nevoie de un prieten. Mângâi oglinda retrovizoare cu un zâmbet. Când ajungem, îmi duce trolerul la maxi și așteaptă până urc. E?
Spun Bună dimineața și șapte capete verzi cu ochii oblici se deșurubează spre tavanul mașinii. Îmi fac partener din trolerul meu și stau cuminte. Ploaia e încremenită între nor și pământ. Fire rătăcite se îneacă în unsoarea de pe geamuri.
Flesh-mob-ul* din stație se pune în mișcare. Urcă, pe rând, vreo opt cimpan-zei Armani. În urma lor rămân opt paie fumegânde, biodegradabile.
 Pornim. Lumi înnegrite și searbede se derulează într-un diafilm uzat, pocnit din loc în loc. Mă pătrunde un puternic disconfort, o senzație grea care îmi coboară prin gât, prin piept, îmi cuprinde și îmi strangulează diafragma. Înregistrez un viol colectiv cooperativizat: cazinouri erecte, șopuri și moluri plescăindu-și limbile lipicioase pe deasupra prăzii costelive, promisiuni masturbante pe vechi și aceleași noi afișe electorale.
Mașina varsă, în locurile cunoscute, unul sau doi. Rămân foarte trează, trebuie să-mi găsesc singură stația, habar nu mai am cum se numește strada sau cartierul.
Le simt după mirosuri și culori. De-ar fi să fi dispărut casă după casă, se vor recompune, respectând fiecare parametru din schema mea cromato - olfactivă.
Cobor. Pământul își vede de rotația lui. Altă pătură de asfalt zgrunțuros mă preia și zgâlțâie roțile trolerului. Zgomotul se amplifică peste tot cartierul, ca o veste. Te duc, te duc, te duc, te duc. Asta e cadența, iar eu mă amestec în ea și în amintirile din partea asta de lume.
De la un balcon, ieșit ca o bubă sub nasul unei babe hâde, îmi face semn Nadia. E verișoara mea dulce. În semnul mâinii ei se cuprind toate anotimpurile și vacanțele noastre împreună, toate nunțile și toate înmormântările. Îi răspund cu un tempo crescut al roților.
Nadia își ia măsuri că nu voi comenta programul zilei și îmi toarnă cafeaua cu zgârcenie. La fiecare confirmare, mai primesc un bumb de caimac. Priveghiul pentru care am venit nu e pe listă. Primul sub linie. Îl trecem la ”cu taxă”.

Niciun comentariu: