Trăim în același Timp (I)

Eu îl cunosc pe Tedy Necula. Am meșterit împreună, ore bune, la tot felul de gânduri și emoții. Doamne, ce-am mai râs! Doamne, ce-am mai plâns!

Tedy e primul despre care vreau să vă provoc să aflați. Să vă inspire. Să vă boțească puțin introiecțiile.

Aștept, după ce veți fi aflat lucrurile pe care le face și pe care le spune, să împărtășiți cu mine, pe la comentariile de pe acest blog, cum v-a fost.

Eu despre cine credeți că s-ar cuveni să aflu? Ridicați la plasă, nu vă fie teamă.

Ne vedem (citim) la episodul II.

Glasul roților de tren (IV)

Zilele sunt frumoase, vara picură doar pe ici-colo vipie. Orașul mai păstrează mirosul de cărbune încins, dar vagonetele se aud din ce în ce mai rar. Gospodinele s-au luat de -o grijă, de acum nu se mai ridică funigei sălbatici care să se joace printre rufele albe, lăsate în soare. Nici copii nu mai sunt pe aleile de printre blocurile slute, cojite până la ultimul strat de tencuială. Unii au crescut și s-au lepădat de oraș, cum s-au lepădat părinții lor de salopeta și de lampa de miner, iar ceilalți nu se mai nasc.

Crengile copacului meu se agață între linii și ștersături, între numere de telefon, nume lăsate în semne de mirare, adnotări pe marginea caietului.

Un maldăr sepia, din care se iscodesc unele pe altele femei subțiri, cu părul ondulat și căptușit în agrafe mari, metalice, bătute cu pietre strălucitoare și femei mai pline, cuprinse greu între gulere și manșoane de blană argintie, îmi străjuiește intrarea în birou. Pășesc peste toate și dintr-un streching ajung la telefon. Nu apuc să zic nimic. Pe ecran rămâne o fantomă de nume. O alung și îmi caut de lucru. Numele reapare ferm, convingător, aproape palpabil. Îi netezesc cutele până dispare din nou.

Scaunul meu de birou scârțâie greu și se deșală sub greutatea sutelor de tomuri, hârtii și cocoloașe. Când sunt sigură că telefonul nu va mai suna, îl deschid, caut și formez. Dincolo, undeva dincolo de graniță, cineva răspunde. Vocea e cald masculină, îmi dă fiori și mă pierde în accentul slav pe care îl imprimă cuvintelor. Îl rog să repete. Tonul coboară și se atinge ușor de toracele meu, încărcat de tensiune. Îmi simt și îmi văd vibrațiile întinzându-se, rămânînd agățate în ghimpi metalici. Mă desfac încet, încet, carnea e la locul ei, încep să disting cuvinte, apoi propoziții întregi, apoi intenții. Apoi invitația. De mâine într-o s’tămână.

Pe Nadia nu o iau cu mine. Târăște după ea, ca pe un picior de lemn greoi, construcția ei maternă neîmplinită. Se instalează, cu tot arsenalul ofensiv și de supraveghere, în orice spațiu nou și în preajma oricărei noi cunoștințe. Frământ planul meu cât pot de bine și-l încifrez. Orice scăpare mă poate aduce în pragul torturii interogatoriului.

            Împart zilele săptămânii între rudele rămase. Nopțile se întind și acoperă, cu discreția lor, o întreagă fabrică de făcut amintiri.

Bezdan e o insulă captivă între apele mari ale Dunării și râurile domestice de câmpie, în vestul Voievodinei sârbești. Satul le-a rămas mic sârbilor și l-au lăsat în urmă, să se holbeze, prin orbitele adâncite în pereții pustii, la apele mereu înnoite.

            Gyorg Bezdan a sărbătorit 82 de ani de viață chiar cu o zi înaintea sosirii mele. Resturile de sărbătoare sunt adunate în grămezi spontane. În încăperea grea, înaltă și deșălată, plutesc, dinspre tavan spre podea, vapori de deodorant de lăcrămioare. Stropii foarte fini mi se lipesc de piele și îmi vine să vomit. Simt amestecul de oboseală după drumul lung, făcut de una singură cu o mașină zbanghie, care, brusc, pe șoselele îmbucățite, nu-și mai înțelegea menirea și foamea pe care o simt de câteva ore.

Îmi cer scuze și mă las condusă spre baie. Drumul cotește printre cutii, lămpi cu picior și ziduri coșcovite. Clanța de alamă, grea și unsuroasă mi se lipește de mână și abia apuc să trec de ușă că mă prăval, albă, peste marginea spartă a vasului de toaletă.

Computerul meu de bord înregistrează seisme majore. Mișcările involuntare și rapide îmi imprimă un ritm nefiresc. Mă sprijin. De orice. Vomit. Peste orice. Încep să aud voci și asta mă îngrozește. Iar când încep să aibă și sens, ridic din nou capacul. Cu o fracțiune de lumen forță, prind imaginea lui Gyorg Bezdan înmuiind prosoape mari și ștergând în urma mea, râzând și vorbindu-mi. Ce ….caută ăsta aici?? Deșert tot, până la minus și mă arunc cu capul înainte sub jetul de apă, trimițând prosoapele lui nenea Gyorg la naiba. L-aș ruga să iasă, dar nu am semnul lăsat la pagina asta, așa că urlu în ungurește Ieși, și apoi, pe limba mea…în pizda mă-tii de aici!

Nu știu cât timp trece, răcoarea și umezeala de pe dale îmi trec prin fibrele blue-jeans-ilor. Mă întind toată. Baia întrece măsurile mele cam de două ori, și pe lung și pe lat. De unde sunt acum, simt pulsul lumii subterane, cu canale și coridoare, cu țevi groase ca niște trompe de elefant bătrân, înfășurate într-o substanță vâscoasă, cu alge agățate de pereții smoliți în care se încurcă vietăți puturoase. Gâlgâie sub mine toată lumea asta. O aud și o simt. O amușin. Între mine și ea sunt metri de pământ și de beton care s-ar putea surpa acum. Acum. Uite prima fisură. Toate farfuriile cu resturi rămase din ajun alunecă prin spărtura asta care crește. Ca să primească și mai mult. Bătrânul Bezdan se ține cu toată puterea cărnii lui flasce de mobilele grele și vechi, care încep și ele să coboare spre hău. Le împinge înapoi, la locul lor, și ele îl ascultă dintr-o dată, pentru ca, în secunda următoare, atunci când îl prind neatent, să o ia la vale și să se prăbușească pentru totdeauna. Nu-i mai rămâne nimic, casa e goală, pereții se desfac și ei spre înafară. Capul lui oval, cu scufia de noapte roasă de șoareci, rămâne să susțină tot cerul.

Ușa de la baie se vaită sacadat, apoi brusc geme ascuțit. Bătrânul Bezdan se apleacă peste mine: Ți-e bine, fată? Ia.  Dau pe gât o cană cu moare înflorită.

Seara se stinge aici și din ce ar fi trebuit să fie nu se alege mai mult decât o sesiune de eructații strangulate.

Bursa mea de valori nu-mi permite să pierd din nou. Îl înhaț cu drăgălășenie pe Gyorg Bezdan de dimineață devreme și-l supun. Mă interesează tot ce a depozitat între circumvoluțiunile lobului său temporal. Fost pilot, acest unchi al mamei aterizează forțat lângă mine, din înalturile bibliotecii sale, cu vrafuri de albume și scrisori.

Rețeaua mea de cabluri de recepție e suprasolicitată, dar nu cedează. Înlocuiesc fire, înod și lipesc. Din când în când mă scurtcircuitez, dar revin pe rețea dintr-un simplu gest. Rețeaua de alimentare semnalează erori și cer explicații suplimentare. Supra unchiul meu revine ca un dascăl răbdător și umple golurile de știință și de viață. Nu a uitat pe nimeni și nimic. Nu a neglijat, ba dimpotrivă. I-a smucit și pe cei mai ascunși reprezentanți ai fostei familii și le-a spus câte ar fi vrut să le spună. I-a deranjat, Fie-mi iertat, de pe unde or fi fost, dar a avut grijă să-i lase la loc, în liniște. Nopțile în Bezdan sunt lungi și singuratice.

Glasul roților de tren (III)

Contoarul taxi-ului în care urcăm, seamănă cu o hârjîetoare de alungat grauri. După zece minute, oprește în fața unui șir de case, dispuse pe o cocoașă hidoasă, formată din funinginea tasată a cărbunelui scos din minele de la marginea orașului. Cu fiecare ploaie care a spălat pământul, casele s-au adâncit, și-au curbat liniile, s-au împletit unele cu altele, căutându-și puncte de sprijin.

Dăm la o parte o bucată dintr-o portiță, care se înmoaie în mâna noastră ca un biscuit în ceai. Până la intrarea în casă, se mai zăresc niște urme de dale mari, pătrate. Ușa metalică e adăugată strâmb, ca un dinte de aur într-o gură veche. La fiecare deschidere, rașchetează cimentul și trebuie puțin ridicată, ca să nu-și se înțepenească vreun colț în pietricelele cimentate.

Doamna Rozi se strecoară printre pereții atât de mult apropiați unii de alții încât au făcut din camerele de odinioară doar niște culoare răcoroase. Pare un sobol forțat să iasă la lumină. Când ne zâmbește, o recunosc. Îi goleam gămăliile de mac din grădină, turnând pe gât miezul umed și mărunt, cu gust puternic. Fugeam mâncând pământul când apărea în curte, dar niciodată nu ne-a spus nimic. Fuga noastră era tributară obișnuinței de a fi chelfăniți pentru orice incursiune de felul ăsta.

Ne așezăm toate trei pe o băncuță într-o rână, cu picioare de lemn prinse în beton. Nu am răbdare să fiu politicoasă și încerc de-a dreptul. Nadia mă șfichiuiește și mă așează la loc, sus pe cub. Mârâi. Îmi scutur coama și dau semne de nesupunere. Mă mai pocnește o dată. De data asta înșfac biciul și-l mărunțesc. Până să apuce arma, am înhățat tot. Tanti Rozi spune deja despre bunica mea, atunci când era mică, și despre familia ei venită de prin mai multe părți. Care și câte părți? Ghemul i se deșiră peste pragurile roase ale casei, peste străzile înnegrite, și rămâne agățat de vagonetele ruginite pentru cărbuni. Nu reușesc să i-l mai adun. Tanti Rozi e obosită. Buzele îi înțepenesc ca două lamele ruginite care nu se mai îmbină.

Instalația asta, hodorogită așa, e singura legătură mai puternică de care m-aș putea atârna. Nadia zice că în locul copacului cu zdrăngănele pe care m-am apucat să-l desenez, și pentru care necăjesc liniștea oamenilor, mai bine o carte de vizită cu numele unui psiholog. Bun și ăsta, dă-l încoace. Un altul care se zbate aproape de uscat, cu care o să-mi umplu plasa cea cu ochiuri mici, după care o să mi ți-l perpelesc până la scrum.

Se înserează când accept să o iertăm de timp și de neputință pe tanti Rozi. În capela ocupată azi de unchiul meu, e răcoare și miroase a flori. Rudele îi netezesc unchiului calea, picurând curtea cu vin roșu. ”Dumnezeu să-l ierte”, ”Dumnezeu să-l ierte”. Stropii se lățesc și se îndeasă unii în alții. Pământul îi primește și nici cu gâturile nu stăm rău.

Cineva deschide un pachet de cărți de joc. Ne așezăm roată. Macao. Orele trec peste toate la fel. Câte o petală se mai lasă și se proptește, lividă, în sârma cu care e împletită de celelalte petale. Macao.

-          Dă-o-n măsa! Acu, acu eram să zic io…Mă, da băftos ești, să mor…

-          Vezi că au liber la camera cu răcitor. Și-i olinclusiv, că-l știm pe proprietar. ”F.E.E.L. free”! Macao. Ultima. ”For ever&ever luxury”.

Ginel, fost nepot, iese din camera funebră și vine spre noi.

-          Măi, a deschis ochii…eu vă spun că a deschis ochii. Voi nu mă credeți, da unchiu a deschis ochii.

Macao. Mai dăm o dată?

Băiatule, să mă faci fericită!

”Eu nu mai știu cum să mă port s-o fac fericită!”

Se așează pe fotoliu, cu mâinile încrucișate, cu tot corpul scăpat de sub control, mic, umilit, încovoiat. Are ochii roșii. A plâns pe drum. Suntem la a patra ședință. Îi întind cutia cu șervețele. 

Ei…doar n-o să plâng aici.”

-  De ce nu?

-  Cum o să fac așa ceva?

Tac. Îi zâmbesc și îl încurajez să ia șervețelul care își ridică, obraznic și ușor îmbietor, colțul din cutia dantelată.

Plânge încet și îmi spune la fel de încet, încă o dată, că nu știe ce ar mai trebui să facă s-o vadă fericită. ”Ea nu e fericită”, e leit-motivul tuturor întâlnirilor.

-  Dacă fac, îmi spune ”Lasă, fac eu, că tu nu știi.” Dacă nu fac, se supără și țipă că nu fac. Aș folosi o expresie urâtă pentru felul în care se poartă.

-  Care e acea expresie? Crezi că o poți înlocui cu altceva? Crezi că te pot ajuta să o înlocuiești?

-  Da, poate. Expresia este: se crizează. Asta este și nu o înlocuiesc! Se crizează din orice. Dintr-un lucru cât de mic.

-   De ce s-a…”crizat” ultima oară?

-  Acum, pe drum, venind aici. Pentru că am întrebat-o ce facem mâine, sâmbătă. Mi-a spus că ea nu e agenție de turism, să mă gândesc și eu la ceva. Eu i-am răspuns că aș vrea să mergem la echitație. N-am mai fost de mult și îmi place. Mi-a spus că ar trebui să-mi amintesc că sunt o grămadă de alte treburi de făcut în week-end, la care eu nu mă gândesc niciodată. Am întrebat-o la ce nu mă gândesc. ”Las că știi tu…” . Nu știu, nu știu… Și ea e jos, mă așteaptă în mașină și nu e fericită.

Mihăiță are 13 ani. Locuiește doar cu mama sa de când avea doi ani. Mama nu a mai avut nici un partener de cuplu în această perioadă. Mihăiță nu este un elev slab, dar pare destul de dezinteresat de școală. Întreaga grijă a mamei se îndreaptă către rezultatele lui școlare de care nu e mulțumită. Îmi spune că face tot ce poate: stă lângă el când își face temele, îl supraveghează, vorbește cu el la telefon în fiecare pauză. Dar el, Mihăiță, nu se ridică deloc la nivelul așteptărilor sale.

Ar vrea să-l știe un adult împlinit, dar pe drumul pe care e acum nu vede cum s-ar putea întâmpla asta. Mihăiță e pasionat de echitație și de baschet. Și plânge mult. De fapt, de asta au venit în terapie. Pentru că Mihăiță încearcă să rezolve orice prin plâns. Plânge mai ales când ia note mici. Pentru că mama iar nu va fi fericită.

Relația cu tatăl nu este constantă. E un om de afaceri de succes, mai mult plecat din țară. Mama simte greu responsabilitatea de a-l crește pe Mihaiță ireproșabil și de a-și dovedi calitățile de părinte unic.

Așadar, mama singură este susținătorului familiei, al disciplinei, este modelul și gardianul șef al copilului în tot ce înseamnă sănătate, educație, fericire. Ea face o încercare eroică de a îndeplini și excela în toate aceste roluri și chiar mai mult. Iar Mihăiță trebuie să devină partenerul care o susține în acest demers al ei. Umerii lui sunt firavi, responsabilitățile destul de ambiguu formulate și, mai presus de orice, nu este adultul partener, ci copilul în dezvoltare.

Și atunci…

Ce poate face o mamă care își crește singură băiatul?

Poate să evite să-l transforme în ”bărbatul din casă”. Adevărat, mama dorește să îl înveţe să crească pentru a fi om, dar există o distincţie între a fi "micul bărbat' şi responsabilitatea pentru lucruri pe care de obicei adulţii le fac. Copilul nu este un confident, un cavaler în armură strălucitoare sau terapeutul mamei. Și ar fi extraordinar dacă mama ar reuși să oprească pornirile celor care îi sugerează fiului că acum el este ”bărbatul casei" sau că trebuie să aibă "grijă de mămica."

Ce poate face o mamă care își crește singură băiatul?

Îl poate susține prin recunoașterea talentelor sale reale, vorbind despre acestea și oferindu-i oportunități de a excela astfel. Împlinindu-i nevoia de a aparține unui grup cu aceleași preocupări ca ale lui. Băieții care cresc fără tată se simt, de multe ori, incompleți, singuri și lipsiți de o identitate puternică. Un băiat fără tată va căuta compania unui grup care îi oferă un sentiment de apartenență, de acceptare.

Ce poate face o mamă care își crește singură băiatul?

Ar putea discuta cu băiatul despre diferența dintre sex și dragoste. E bine să-i amintească și că el a fost conceput din dragoste. Poate apela la o rudă sau un alt bărbat important în viața lui care să-i vorbească despre aspectele emoționale ale întâlnirilor cu fetele, ale sexului și ale iubirii.

Fără un tată prezent, care să contribuie la modelarea caracterului fiului și să reflecte comportamentele adecvate pentru adulții de sex masculin, cum ar fi respectul, auto-disciplina, politețea, civismul și încrederea, băieții sunt lăsați să aleagă trăsături de caracter din lumea din jurul lor, de la celebrități, sportivi, muzicieni, etc. Fără modele puternice de rol de sex masculin, băieții pot interpreta și prelua în mod eronat toate aceste modele.

Ce poate face o mamă care își crește singură băiatul?

Poate urmări care sunt persoanele pe care le imită. Pentru că mama este partea centrală a vieții lui, el probabil încorporează o mulțime de valori și comportamente ale acesteia. E de dorit ca mama să se înconjoare cu tipul de oameni pe care și-ar dori ca băiatul să le imite. Nu e nimic rușinos și greșit să-țo accepți și să-ți recunoști limitele, ca mamă, în fața propriului fiu. Îi va fi mai puțin frică să greșească și va înțelege că așa arată drumul către marile rezultate.

Și ce mai poate face o mamă care își crește singură băiatul?

Dacă fiul său are un tată care trăiește în afara casei, studiile arată că orice contact, cât de firav are fi el, cu tata, este benefic. Mama îi va face fiului său o favoare extraordinară dacă ar pune deoparte sentimentele de amărăciune, înstrăinare sau judecată, dacă ar face tot ce poate pentru a-l ajuta pe fiul său să-și întâlnească tatăl.

Și, peste toate acestea, să păstreze și să respecte frumusețea identității propriului ei fiu, fără comparații inutile și scenarii pe care acesta nu este pregătit să le interpreteze.