Contoarul
taxi-ului în care urcăm, seamănă cu o hârjîetoare de alungat grauri. După zece
minute, oprește în fața unui șir de case, dispuse pe o cocoașă hidoasă, formată
din funinginea tasată a cărbunelui scos din minele de la marginea orașului. Cu
fiecare ploaie care a spălat pământul, casele s-au adâncit, și-au curbat
liniile, s-au împletit unele cu altele, căutându-și puncte de sprijin.
Dăm la o parte o
bucată dintr-o portiță, care se înmoaie în mâna noastră ca un biscuit în ceai.
Până la intrarea în casă, se mai zăresc niște urme de dale mari, pătrate. Ușa metalică
e adăugată strâmb, ca un dinte de aur într-o gură veche. La fiecare deschidere,
rașchetează cimentul și trebuie puțin ridicată, ca să nu-și se înțepenească vreun
colț în pietricelele cimentate.
Doamna Rozi se
strecoară printre pereții atât de mult apropiați unii de alții încât au făcut
din camerele de odinioară doar niște culoare răcoroase. Pare un sobol forțat să
iasă la lumină. Când ne zâmbește, o recunosc. Îi goleam gămăliile de mac din
grădină, turnând pe gât miezul umed și mărunt, cu gust puternic. Fugeam mâncând
pământul când apărea în curte, dar niciodată nu ne-a spus nimic. Fuga noastră
era tributară obișnuinței de a fi chelfăniți pentru orice incursiune de felul
ăsta.
Ne așezăm toate
trei pe o băncuță într-o rână, cu picioare de lemn prinse în beton. Nu am
răbdare să fiu politicoasă și încerc de-a dreptul. Nadia mă șfichiuiește și mă așează la loc, sus pe
cub. Mârâi. Îmi scutur coama și dau semne de nesupunere. Mă mai pocnește o
dată. De data asta înșfac biciul și-l mărunțesc. Până să apuce arma, am înhățat
tot. Tanti Rozi spune deja despre bunica mea, atunci când era mică, și despre
familia ei venită de prin mai multe părți. Care și câte părți? Ghemul i se
deșiră peste pragurile roase ale casei, peste străzile înnegrite, și rămâne
agățat de vagonetele ruginite pentru cărbuni. Nu reușesc să i-l mai adun. Tanti
Rozi e obosită. Buzele îi înțepenesc ca două lamele ruginite care nu se mai îmbină.
Instalația asta,
hodorogită așa, e singura legătură mai puternică de care m-aș putea atârna.
Nadia zice că în locul copacului cu zdrăngănele pe care m-am apucat să-l
desenez, și pentru care necăjesc liniștea oamenilor, mai bine o carte de vizită
cu numele unui psiholog. Bun și ăsta, dă-l încoace. Un altul care se zbate
aproape de uscat, cu care o să-mi umplu plasa cea cu ochiuri mici, după care o
să mi ți-l perpelesc până la scrum.
Se înserează
când accept să o iertăm de timp și de neputință pe tanti Rozi. În capela
ocupată azi de unchiul meu, e răcoare și miroase a flori. Rudele îi netezesc
unchiului calea, picurând curtea cu vin roșu. ”Dumnezeu să-l ierte”, ”Dumnezeu
să-l ierte”. Stropii se lățesc și se îndeasă unii în alții. Pământul îi
primește și nici cu gâturile nu stăm rău.
Cineva deschide
un pachet de cărți de joc. Ne așezăm roată. Macao. Orele trec peste toate la
fel. Câte o petală se mai lasă și se proptește, lividă, în sârma cu care e
împletită de celelalte petale. Macao.
-
Dă-o-n
măsa! Acu, acu eram să zic io…Mă, da băftos ești, să mor…
-
Vezi
că au liber la camera cu răcitor. Și-i olinclusiv, că-l știm pe proprietar. ”F.E.E.L.
free”! Macao. Ultima. ”For ever&ever luxury”.
Ginel, fost
nepot, iese din camera funebră și vine spre noi.
-
Măi,
a deschis ochii…eu vă spun că a deschis ochii. Voi nu mă credeți, da unchiu a
deschis ochii.
Macao. Mai dăm o dată?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu