Glasul roților de tren (III)

Contoarul taxi-ului în care urcăm, seamănă cu o hârjîetoare de alungat grauri. După zece minute, oprește în fața unui șir de case, dispuse pe o cocoașă hidoasă, formată din funinginea tasată a cărbunelui scos din minele de la marginea orașului. Cu fiecare ploaie care a spălat pământul, casele s-au adâncit, și-au curbat liniile, s-au împletit unele cu altele, căutându-și puncte de sprijin.

Dăm la o parte o bucată dintr-o portiță, care se înmoaie în mâna noastră ca un biscuit în ceai. Până la intrarea în casă, se mai zăresc niște urme de dale mari, pătrate. Ușa metalică e adăugată strâmb, ca un dinte de aur într-o gură veche. La fiecare deschidere, rașchetează cimentul și trebuie puțin ridicată, ca să nu-și se înțepenească vreun colț în pietricelele cimentate.

Doamna Rozi se strecoară printre pereții atât de mult apropiați unii de alții încât au făcut din camerele de odinioară doar niște culoare răcoroase. Pare un sobol forțat să iasă la lumină. Când ne zâmbește, o recunosc. Îi goleam gămăliile de mac din grădină, turnând pe gât miezul umed și mărunt, cu gust puternic. Fugeam mâncând pământul când apărea în curte, dar niciodată nu ne-a spus nimic. Fuga noastră era tributară obișnuinței de a fi chelfăniți pentru orice incursiune de felul ăsta.

Ne așezăm toate trei pe o băncuță într-o rână, cu picioare de lemn prinse în beton. Nu am răbdare să fiu politicoasă și încerc de-a dreptul. Nadia mă șfichiuiește și mă așează la loc, sus pe cub. Mârâi. Îmi scutur coama și dau semne de nesupunere. Mă mai pocnește o dată. De data asta înșfac biciul și-l mărunțesc. Până să apuce arma, am înhățat tot. Tanti Rozi spune deja despre bunica mea, atunci când era mică, și despre familia ei venită de prin mai multe părți. Care și câte părți? Ghemul i se deșiră peste pragurile roase ale casei, peste străzile înnegrite, și rămâne agățat de vagonetele ruginite pentru cărbuni. Nu reușesc să i-l mai adun. Tanti Rozi e obosită. Buzele îi înțepenesc ca două lamele ruginite care nu se mai îmbină.

Instalația asta, hodorogită așa, e singura legătură mai puternică de care m-aș putea atârna. Nadia zice că în locul copacului cu zdrăngănele pe care m-am apucat să-l desenez, și pentru care necăjesc liniștea oamenilor, mai bine o carte de vizită cu numele unui psiholog. Bun și ăsta, dă-l încoace. Un altul care se zbate aproape de uscat, cu care o să-mi umplu plasa cea cu ochiuri mici, după care o să mi ți-l perpelesc până la scrum.

Se înserează când accept să o iertăm de timp și de neputință pe tanti Rozi. În capela ocupată azi de unchiul meu, e răcoare și miroase a flori. Rudele îi netezesc unchiului calea, picurând curtea cu vin roșu. ”Dumnezeu să-l ierte”, ”Dumnezeu să-l ierte”. Stropii se lățesc și se îndeasă unii în alții. Pământul îi primește și nici cu gâturile nu stăm rău.

Cineva deschide un pachet de cărți de joc. Ne așezăm roată. Macao. Orele trec peste toate la fel. Câte o petală se mai lasă și se proptește, lividă, în sârma cu care e împletită de celelalte petale. Macao.

-          Dă-o-n măsa! Acu, acu eram să zic io…Mă, da băftos ești, să mor…

-          Vezi că au liber la camera cu răcitor. Și-i olinclusiv, că-l știm pe proprietar. ”F.E.E.L. free”! Macao. Ultima. ”For ever&ever luxury”.

Ginel, fost nepot, iese din camera funebră și vine spre noi.

-          Măi, a deschis ochii…eu vă spun că a deschis ochii. Voi nu mă credeți, da unchiu a deschis ochii.

Macao. Mai dăm o dată?