Zilele sunt
frumoase, vara picură doar pe ici-colo vipie. Orașul mai păstrează mirosul de
cărbune încins, dar vagonetele se aud din ce în ce mai rar. Gospodinele s-au luat de -o grijă, de acum nu se mai ridică funigei sălbatici care să se joace printre
rufele albe, lăsate în soare. Nici copii nu mai sunt pe aleile de printre
blocurile slute, cojite până la ultimul strat de tencuială. Unii au crescut și
s-au lepădat de oraș, cum s-au lepădat părinții lor de salopeta și de lampa
de miner, iar ceilalți nu se mai nasc.
Crengile copacului
meu se agață între linii și ștersături, între numere de telefon, nume lăsate în
semne de mirare, adnotări pe marginea caietului.
Un maldăr sepia, din care se iscodesc
unele pe altele femei subțiri, cu părul ondulat și căptușit în agrafe mari, metalice,
bătute cu pietre strălucitoare și femei mai pline, cuprinse greu între gulere
și manșoane de blană argintie, îmi străjuiește intrarea în birou. Pășesc peste
toate și dintr-un streching ajung la telefon. Nu apuc să zic nimic. Pe ecran
rămâne o fantomă de nume. O alung și îmi caut de lucru. Numele reapare ferm,
convingător, aproape palpabil. Îi netezesc cutele până dispare din nou.
Scaunul meu de
birou scârțâie greu și se deșală sub greutatea sutelor de tomuri, hârtii și
cocoloașe. Când sunt sigură că telefonul nu va mai suna, îl deschid, caut și
formez. Dincolo, undeva dincolo de graniță, cineva răspunde. Vocea e cald
masculină, îmi dă fiori și mă pierde în accentul slav pe care îl imprimă
cuvintelor. Îl rog să repete. Tonul coboară și se atinge ușor de toracele meu,
încărcat de tensiune. Îmi simt și îmi văd vibrațiile întinzându-se, rămânînd
agățate în ghimpi metalici. Mă desfac încet, încet, carnea e la locul ei, încep
să disting cuvinte, apoi propoziții întregi, apoi intenții. Apoi invitația. De
mâine într-o s’tămână.
Pe Nadia nu o
iau cu mine. Târăște după ea, ca pe un picior de lemn greoi, construcția ei
maternă neîmplinită. Se instalează, cu tot arsenalul ofensiv și de supraveghere,
în orice spațiu nou și în preajma oricărei noi cunoștințe. Frământ planul meu
cât pot de bine și-l încifrez. Orice scăpare mă poate aduce în pragul torturii
interogatoriului.
Împart
zilele săptămânii între rudele rămase. Nopțile se întind și acoperă, cu
discreția lor, o întreagă fabrică de făcut amintiri.
Bezdan e o
insulă captivă între apele mari ale Dunării și râurile domestice de câmpie, în
vestul Voievodinei sârbești. Satul le-a rămas mic sârbilor și l-au lăsat în
urmă, să se holbeze, prin orbitele adâncite în pereții pustii, la apele mereu
înnoite.
Gyorg
Bezdan a sărbătorit 82 de ani de viață chiar cu o zi înaintea sosirii mele. Resturile
de sărbătoare sunt adunate în grămezi spontane. În încăperea grea, înaltă și
deșălată, plutesc, dinspre tavan spre podea, vapori de deodorant de
lăcrămioare. Stropii foarte fini mi se lipesc de piele și îmi vine să vomit. Simt
amestecul de oboseală după drumul lung, făcut de una singură cu o mașină zbanghie,
care, brusc, pe șoselele îmbucățite, nu-și mai înțelegea menirea și foamea pe
care o simt de câteva ore.
Îmi cer scuze și
mă las condusă spre baie. Drumul cotește printre cutii, lămpi cu picior și ziduri
coșcovite. Clanța de alamă, grea și unsuroasă mi se lipește de mână și abia
apuc să trec de ușă că mă prăval, albă, peste marginea spartă a vasului de
toaletă.
Computerul meu
de bord înregistrează seisme majore. Mișcările involuntare și rapide îmi
imprimă un ritm nefiresc. Mă sprijin. De orice. Vomit. Peste orice. Încep să
aud voci și asta mă îngrozește. Iar când încep să aibă și sens, ridic din nou
capacul. Cu o fracțiune de lumen forță, prind imaginea lui Gyorg Bezdan
înmuiind prosoape mari și ștergând în urma mea, râzând și vorbindu-mi. Ce
….caută ăsta aici?? Deșert tot, până la minus și mă arunc cu capul înainte sub
jetul de apă, trimițând prosoapele lui nenea Gyorg la naiba. L-aș ruga să iasă,
dar nu am semnul lăsat la pagina asta, așa că urlu în ungurește Ieși, și apoi,
pe limba mea…în pizda mă-tii de aici!
Nu știu cât timp
trece, răcoarea și umezeala de pe dale îmi trec prin fibrele blue-jeans-ilor.
Mă întind toată. Baia întrece măsurile mele cam de două ori, și pe lung și pe
lat. De unde sunt acum, simt pulsul lumii subterane, cu canale și coridoare, cu
țevi groase ca niște trompe de elefant bătrân, înfășurate într-o substanță
vâscoasă, cu alge agățate de pereții smoliți în care se încurcă vietăți
puturoase. Gâlgâie sub mine toată lumea asta. O aud și o simt. O amușin. Între
mine și ea sunt metri de pământ și de beton care s-ar putea surpa acum. Acum.
Uite prima fisură. Toate farfuriile cu resturi rămase din ajun alunecă prin
spărtura asta care crește. Ca să primească și mai mult. Bătrânul Bezdan se ține
cu toată puterea cărnii lui flasce de mobilele grele și vechi, care încep și
ele să coboare spre hău. Le împinge înapoi, la locul lor, și ele îl ascultă
dintr-o dată, pentru ca, în secunda următoare, atunci când îl prind neatent, să
o ia la vale și să se prăbușească pentru totdeauna. Nu-i mai rămâne nimic, casa
e goală, pereții se desfac și ei spre înafară. Capul lui oval, cu scufia de
noapte roasă de șoareci, rămâne să susțină tot cerul.
Ușa de la baie
se vaită sacadat, apoi brusc geme ascuțit. Bătrânul Bezdan se apleacă peste
mine: Ți-e bine, fată? Ia. Dau pe gât o cană cu moare înflorită.
Seara se stinge
aici și din ce ar fi trebuit să fie nu se alege mai mult decât o sesiune de
eructații strangulate.
Bursa mea de
valori nu-mi permite să pierd din nou. Îl înhaț cu drăgălășenie pe Gyorg Bezdan
de dimineață devreme și-l supun. Mă interesează tot ce a depozitat între
circumvoluțiunile lobului său temporal. Fost pilot, acest unchi al mamei
aterizează forțat lângă mine, din înalturile bibliotecii sale, cu vrafuri de
albume și scrisori.
Rețeaua mea de
cabluri de recepție e suprasolicitată, dar nu cedează. Înlocuiesc fire, înod și
lipesc. Din când în când mă scurtcircuitez, dar revin pe rețea dintr-un simplu
gest. Rețeaua de alimentare semnalează erori și cer explicații suplimentare.
Supra unchiul meu revine ca un dascăl răbdător și umple golurile de știință și
de viață. Nu a uitat pe nimeni și nimic. Nu a neglijat, ba dimpotrivă. I-a smucit
și pe cei mai ascunși reprezentanți ai fostei familii și le-a spus câte ar fi
vrut să le spună. I-a deranjat, Fie-mi
iertat, de pe unde or fi fost, dar a avut grijă să-i lase la loc, în
liniște. Nopțile în Bezdan sunt lungi și singuratice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu