miercuri, 20 mai 2020

Meditație despre meditație

Elevii României, și nu numai, stau acasă de prin martie. Școala online, pentru care nimeni nu era pregătit la noi, e șchioapă și un pic hâdă. Seamănă cu sora ei mai mare, ba o și imită în unele apucături. Că doar sunt din aceeași părinți. 
Viitorii absolvenți de a XII-a nu au tras lozul cel mare anul ăsta. Dar chiar și așa, într-o rână și gata să se prăbușească de tot, angrenajul examenelor își continuă mișcarea.

Ioana este deja acceptată la o facultate prestigioasă din Marea Britanie. Ne-europeană, mai nou. Nu contează ce notă obține la bac. Nu contează pentru facultatea care deja i-a testat performanțele. Aici, însă, acasă, presiunea pentru o notă mare există, e transmisibilă pe cale ereditară și socială. Nici masca nu te ferește.

Învață mult, foarte mult. Și-a organizat un program zilnic pe care l-a verificat și care funcționează. Învață undeva între orele 2 PM și 6 PM. În dezacord cu ritmul pe care unii adulți din preajma ei i-l sugerează. Unul matinal și condensat ca laptele pentru cafea. Ioana, copil docil, a scos stegulețul alb. Productivitatea a scăzut, lacrimi, bine, hai, fie cum vrei tu.
În cei patru ani de liceu, programul de școală începea dimineața și se încheia pe la 2-3 PM. Lecțiile, temele începeau după 4 PM. Plus niște meditații (de ce s-or fi numind așa?). Și înainte de liceu programul de școală era cam același. Deprinderea de a învăța după orele amiezii are, așadar, rădăcini. Orice deprindere ar putea fi înlocuită, numai că procesul nu se face în situație de alertă. Acum hai să păstrăm constantele. Variabilele cunoscute. Avem nevoie cu toții să ne prindem de ceva, cu atât mai mult copiii noștri. Dacă încercarea de schimbare aduce beneficii, da. Altfel, lăsăm vechile obiceiuri, bune, mai puțin bune și țesem în jurul lor noutățile. 

”Mi-e teamă nu că nu voi ști, ci că mă vor bloca emoțiile.” E, uite un capitol despre care nimeni nu vorbește cu viitorii examinați. Ce e gheara asta din gât și ce fac cu ea? De ce îmi alunecă stiloul printre degetele umede? 
Încurajările vin aproape exclusiv pentru acumulare. Să reții, să știi, să ai rezultate. Diferența o va face mereu atitudinea. Dintre doi candidați tobă, acela care, din propria construcție psihică sau din educație, știe cum să se așeze la masă cu emoțiile sale, va avea mereu de câștigat. Meditații peste meditații (de ce s-or fi numind așa?) ca să acumuleze. Până unde? Cât? Dar nimic despre o meditație a respirației, de exemplu. Cum să nu-mi pierd suflarea în timpul examenului. Cum să-mi revin prin respirație dacă uit ceva din ce am de scris. Cum să privesc emoțiile mele ca pe un partener și nu ca pe un dușman. ”Trebuie să scapi de emoțiile astea”, aude mereu. Înțelept sfat, tristă abordare. Emoțiile reclamate sunt parte a individualității ei și nu se extirpă, se acceptă și se lucrează cu blândețe cu ele, astfel încât să își întoarcă fața luminoasă spre stăpâna lor.
Am pornit în lucrul cu emoțiile Ioanei. Recunoașterea lor, numirea și denumirea lor, dialogul cu ele, joc, respirație și relaxare. Se ia o emoție ”blocantă”, se descompune în părți componente, apoi se reasamblează într-o formă nouă, în forma dorită. Am rugat-o să nu își ignore emoțiile. Abia ignorate se răzvrătesc și îți acaparează trăirile. Poartă-le cu tine astfel încât să le simți mereu mișcarea și să o poți controla. Acum e haotică pentru că nu le cunoști intențiile. Privindu-le mai de aproape și altfel decât până acum, le vei înțelege și le vei dicta traseul. 

E un proces lung, dar de undeva și cândva trebuie să înceapă. Aș zice de la școală, dar greșesc. De acasă, dar poate nici așa nu e corect. Dintr-o istorie a mereu rușinării în fața a ceea ce nu înțelegem. 



vineri, 15 mai 2020

Iar ne-am văzut liberi...

Vineri, 15 mai 2020. După două luni de nefolosință, claxoanele sunt ca niște roșii proaspăt culese. Fremătătoare sub soarele de mai. Pleznesc de sănătate și chiuie de fericirea eliberării. Doamne, ce dor trebuie să le fi fost pasionaților de tonalitățile inconfundabile. Pe toate bulevardele capitalei geografic europene se revarsă șuvoaie, șuvoaie. 
Însoțit sau nu de glasul șefului, Claxonul se ridică la rang de Partner Marketing Manager. Este creativ, uneori pare independent, atrage atenția asupra esenței, împroașcă și destabilizează concurența. 
Ce dulce e libertatea. Am mai întâlnit-o noi de câteva ori și de fiecare dată am sfârșit înciudați că nu am știut să o folosim la maxim. Dar de-acum...zise el cu glas sfârșit...
Dar de acum, 15 mai 2020, știu eu ce am de făcut. Nici nu aștept miezul nopții și am și linșat câteva cartiere care nu au somn. Să le plesnească arterele principale și să le crape cele secundare.
Iar spre dimineață, plecăm împreună spre job. Eu și Claxonul. Doar suntem parteneri. Un duet imbatabil. Se mai rățoiesc câțiva, dar nu au forța și anduranța noastră. E un parteneriat solid, pe termen lung. Nu ca alții, în leasing operațional. 
De acum viețile noastre se împletesc și nu ne poate opri nici o lege și nici un reprezentant al acesteia. Îl vom atenționa până și pe el că ne stă în cale. Oricum face niște gesturi stranii, incompatibile cu uniforma. Dacă eventual joacă mima, nu și-a găsit fraierii. 
Vă aduceți aminte expresia: Cine nu e gata, îl iau cu lopata? Nu mai e valabilă. S-a stricat de atâta folosire. Cine nu e gata, îl iau cu Claxonul. Unde Gata=1 nanosecundă.
16 și 17 mai 2020 or să mai fie cum or să fie. Dar din 18 mai parteneriatul intră în pâine, tată. 

Vă apucă groaza? Dar de ce? Ce, suntem mai răi decât alte însemne ale libertății? Noi cel puțin avem onestitatea de a acționa la suprafață. Noi suntem doar gălăgioși, pe când alții sfârtecă libertatea pe ascuns și ne-o aruncă nouă, bucățele, bucățele. Așa că noi, eu și Claxonul, nu am făcut altceva decât să ne încadrăm în peisaj.  Liberi și de neoprit. 

Hai, pa și titiiii!
Eu și Claxonul.