Meditație despre meditație

Elevii României, și nu numai, stau acasă de prin martie. Școala online, pentru care nimeni nu era pregătit la noi, e șchioapă și un pic hâdă. Seamănă cu sora ei mai mare, ba o și imită în unele apucături. Că doar sunt din aceeași părinți. 

Viitorii absolvenți de a XII-a nu au tras lozul cel mare anul ăsta. Dar chiar și așa, într-o rână și gata să se prăbușească de tot, angrenajul examenelor își continuă mișcarea.

Ioana este deja acceptată la o facultate prestigioasă din Marea Britanie. Ne-europeană, mai nou. Nu contează ce notă obține la bac. Nu contează pentru facultatea care deja i-a testat performanțele. Aici, însă, acasă, presiunea pentru o notă mare există, e transmisibilă pe cale ereditară și socială. Nici masca nu te ferește.

Învață mult, foarte mult. Și-a organizat un program zilnic pe care l-a verificat și care funcționează. Învață undeva între orele 2 PM și 6 PM. În dezacord cu ritmul pe care unii adulți din preajma ei i-l sugerează. Unul matinal și condensat ca laptele pentru cafea. Ioana, copil docil, a scos stegulețul alb. Productivitatea a scăzut, lacrimi, bine, hai, fie cum vrei tu.

În cei patru ani de liceu, programul de școală începea dimineața și se încheia pe la 2-3 PM. Lecțiile, temele începeau după 4 PM. Plus niște meditații (de ce s-or fi numind așa?). Și înainte de liceu programul de școală era cam același. Deprinderea de a învăța după orele amiezii are, așadar, rădăcini. Orice deprindere ar putea fi înlocuită, numai că procesul nu se face în situație de alertă. Acum hai să păstrăm constantele. Variabilele cunoscute. Avem nevoie cu toții să ne prindem de ceva, cu atât mai mult copiii noștri. Dacă încercarea de schimbare aduce beneficii, da. Altfel, lăsăm vechile obiceiuri, bune, mai puțin bune și țesem în jurul lor noutățile. 

”Mi-e teamă nu că nu voi ști, ci că mă vor bloca emoțiile.” E, uite un capitol despre care nimeni nu vorbește cu viitorii examinați. Ce e gheara asta din gât și ce fac cu ea? De ce îmi alunecă stiloul printre degetele umede? 

Încurajările vin aproape exclusiv pentru acumulare. Să reții, să știi, să ai rezultate. Diferența o va face mereu atitudinea. Dintre doi candidați tobă, acela care, din propria construcție psihică sau din educație, știe cum să se așeze la masă cu emoțiile sale, va avea mereu de câștigat. Meditații peste meditații (de ce s-or fi numind așa?) ca să acumuleze. Până unde? Cât? Dar nimic despre o meditație a respirației, de exemplu. Cum să nu-mi pierd suflarea în timpul examenului. Cum să-mi revin prin respirație dacă uit ceva din ce am de scris. Cum să privesc emoțiile mele ca pe un partener și nu ca pe un dușman. ”Trebuie să scapi de emoțiile astea”, aude mereu. Înțelept sfat, tristă abordare. Emoțiile reclamate sunt parte a individualității ei și nu se extirpă, se acceptă și se lucrează cu blândețe cu ele, astfel încât să își întoarcă fața luminoasă spre stăpâna lor.

Am pornit în lucrul cu emoțiile Ioanei. Recunoașterea lor, numirea și denumirea lor, dialogul cu ele, joc, respirație și relaxare. Se ia o emoție ”blocantă”, se descompune în părți componente, apoi se reasamblează într-o formă nouă, în forma dorită. Am rugat-o să nu își ignore emoțiile. Abia ignorate se răzvrătesc și îți acaparează trăirile. Poartă-le cu tine astfel încât să le simți mereu mișcarea și să o poți controla. Acum e haotică pentru că nu le cunoști intențiile. Privindu-le mai de aproape și altfel decât până acum, le vei înțelege și le vei dicta traseul. 

E un proces lung, dar de undeva și cândva trebuie să înceapă. Aș zice de la școală, dar greșesc. De acasă, dar poate nici așa nu e corect. Dintr-o istorie a mereu rușinării în fața a ceea ce nu înțelegem.