De la lumea online adunate

”Ca să pot sta singură, am nevoie de cineva.”

”Mi-a rămas casa mică. Mă strânge pe la încheieturi.”

”Cel mai mult îmi lipsesc îmbrățișările.”

”Ce am mai făcut? Am vopsit cățelul cu surplusul meu de vopsea de păr.”

”Vreți sugestii de activități? Vă spun acum: puzzle din cartea de identitate. Nu știți cum? Vă poate face un tutorial băiețelul meu de 4 ani. Ustensile necesare: o foarfecă bună, bună și o carte de identitate, de preferință valabilă până în 2026.”

”Ador liniștea din interacțiunea de acum.”

”Las problemele de serviciu la ușa...sufrageriei.”

”Când mă copleșesc cerințele celor din casă, îmi pun badge-ul ca să-mi amintesc de vremurile bune.”

”Pe mine izolarea nu mă înnebunește. Joc X-0 cu Roko.” (n.b.-perușul)

”În sfârșit eu și soțul meu mâncăm împreună în oraș.” (n.b - locuiesc pe bd. Magheru)

”Copilul meu a cerut un câine încă de la Crăciun. Am zis că nu mă prinde el pe mine să plimb câinele pe afară. E, acum ce bun era.”

”Prima măsură pe care am s-o iau când se va încheia nebunia asta? Să-i cresc salariul menajerei.”

”E prima oară când îmi place că blocul meu e atât de aproape de blocul vecin.”

”Am instituit declarația pe proprie răspundere pentru copii: ce fac ei în timpul programului meu de lucru online. Abaterea este amendată cu o sumă de bani din pușculiță.”

”Care cred că va fi una din urmări? Păi...fie se vor deschide foarte multe frizerii, că toți ne-am specializat, fie cele existente vor rămâne mai mult goale, că toți ne-am specializat.

”Cum vreau să fiu după această perioadă? Vreau să fiu continuarea a ceea ce eram.”

”I really miss my old version.”

Parcă ar fi sâmbătă

Toate zilele au început să semene între ele. Lunea parcă nu mai e atât de crudă, iar sâmbăta e chiar în sufrageria mea.

Care sunt constantele care ne ajută în zilele astea în care experimentăm un fel de viață pe care l-am mai întâlnit doar în filme? 

Am lansat întrebarea și am primit mai multe răspunsuri. Esența pare să se găsească în:

• setarea și respectarea unui program, pentru păstrarea ritmului ușor de recunoscut: orele de trezire (cu un mic rabat dacă cea obișnuită era mult prea aspră); orele de lucru (cu mențiunea că nu mai e nevoie să intri în competiția ”cine stă mai mult peste program”); pauze; orele de masă (avantajul de a avea mese în familie, un obicei pierdut de unii, deloc cunoscut de alții); orele de relaxare, joacă, citit, sport, socializare (hmmmm…)
• informația utilă ție și celor de lângă tine; informație în cercuri concentrice: tu o urmărești pe ea, nu ea pe tine; tu o alegi pe ea, nu ea pe tine;
• stabilirea obiectivului tău pentru această perioadă tulbure; setarea unui obiectiv e utilă întotdeauna. Acum cu atât mai mult. Nu poți exista haotic. Fără țintă. Fără dorință. Dacă te gândești cum vrei să fii după ce se va încheia izolarea, o să-ți găsești mai ușor lucruri de făcut. O să accepți mai ușor că sunt situații pe care nu le poți modifica. 
• a nu rămâne înghețat în frici; ca să nu înghețăm, ne mișcăm de obicei, nu? Așa e și cu panica asta. Ca să nu rămânem înmărmuriți în ea, hai să ne mișcăm în lucruri de multă vreme amânate, uitate sau neglijate. Să le readucem în atenția noastră, în preocupările noastre, în viața noastră de acum.

Cadoul din palmă. Joc de imaginație și autocunoaștere

Ce să mai fac cu mine, cu noi (cuplul), cu voi (copiii) acasă? De pildă, să vă dau un cadou. De unde să-l iau? Din palmă.

Oferă un cadou imaginar unuia dintre membrii familiei tale. Nu te gândi la ceva anume. Lasă doar gestul. Jocul continuă așa:

- Acesta este cadoul meu pentru tine.

Celălalt mimează deschiderea cadoului:

- O, mulțumesc. Aici văd..............  (și spune ce și-ar dori să primească; poate fi un obiect, o călătorie, o expediție, o invitație, o apreciere, o promisiune, o schimbare în atitudinea ta, etc.).

Surprins sau nu de cadoul pe care celălalt l-a găsit, răspunde-i:

- M-am gândit că o să-ți placă pentru că eu știu despre tine că (ești, îți place, îți dorești, poți, știi, faci, etc.).................................

Schimbați apoi rolurile. Faceți mai multe runde. Fiți curajoși în formularea dorinței. Dacă de multă vreme vă gândiți la o excursie în cele mai îndepărtate insule sau la o ascensiune pe Everest, e momentul să formulați asta cu curaj. Sau poate vă doriți ca cel care tocmai v-a oferit cadoul să fie mai atent: ”O, mulțumesc.  Aici văd că ai început să stingi luminile când pleci din casă.”

Se poate însă întâmpla să fiți foarte surprinși de cadoul pe care celălalt și-l dorește. Încercați să găsiți motivul din spatele dorinței.
Ce vechi așteptări acoperă sau ce nevoie? A mai vorbit despre ele sau le auziți întâia oară?

Aștept comentariile voastre și descoperirile pe care le-ați făcut.

Remote, remote, dar parcă nici chiar așa!

Ce pot face niște minți dibace pentru ca viața din aceste zile să nu mai arate ca și cum ar fi sărit acul de pick-up de pe placa de vinil?

Câteva sugestii s-ar putea să le fie de folos mai ales acelora care locuiesc în spații relativ mici. Abia dacă reușesc să înghesuie acolo viața de după serviciu, darmite să-i mai dea și alte conotații.

O să încep printr-o formulă clasică, de reclamă radio (ca alea jenante, la medicamente):

Toate instituțiile statului plus cele private par să se fi mutat în micul tău apartament? Liniștește-te. Chiar așa și e!
Hai să le învățăm noi cum să funcționeze bine împreună. 


1. Dați semnificație spațiului de lucru.

E un excelent exercițiu de imaginație. Înconjurați-vă de câteva obiecte care simbolizează pentru voi mediul de lucru. Așa cum jucăria de pluș însemna somn bun în copilărie.

Delimitați clar zonele: muncă, gătit, locul de joacă pentru și cu copiii, spațiul pentru relaxare cu familia. A delimita nu înseamnă neapărat a împărți fizic spațiul. În același loc în care de la ora 9 la ora 12 lucrezi proiectul pentru biroul tău, poate fi apoi spațiul de joacă pentru cei mici. Sau cinema-ul din seara asta. Modifici semnificația și gata. Alte obiecte, cu altă încărcătură și cu altă valoare, modifică și percepția noastră despre spațiul cu pricina. Unde mai pui că cei mici s-ar putea bucura că în sfârșit au voie să se joace la biroul lui tati/mami. După caz. Cum faci asta? Dacă nu-ți iese, scrie-mi.

Uite un exemplu, iar de rest ia-ți niște idei: 
- dacă nu ai un loc dedicat lucrului pentru birou, alege un spațiu și delimitează-l de rest prin orice îți trece prin minte: benzi, sfori sau ațe colorate, eșarfe, autocolante, etc.; la terminarea lucrului, resemnifică-l înlocuind obiectele de mai devreme prin altceva care se potrivește noii sale destinații. Implică-i și pe ceilalți în povestea asta. Se vor bucura să contribuie. Poți iniția chiar un concurs de idei creative.

2. Acum chiar e timpul să învățăm respectarea regulilor.

Dacă îți încurajezi copilul să meargă pe bicicletă pe trecerea de pietoni pentru că e ”cool”, o să-i fie cool de  greu mai târziu să respecte orice altceva.
Trasarea limitelor de spațiu despre care vorbeam mai sus, impune și respectarea regulilor stabilite pentru fiecare loc. Setul de reguli se stabilește cu toată familia și tot așa se și respectă. Rabatul se discută și are consecințe.

Uite un exemplu, iar de rest ia-ți niște idei: 
- în orele în care bucătăria, de exemplu, e spațiu de lucru pentru părinți, poate veni oricine să-și ia ce are nevoie, dar numai în tăcere. Fără cerințe, fără întrebări. Se numește respect pentru timpul celuilalt și se aplică tuturor vârstelor. Nu doare.
S-ar putea să aveți surpriza ca la finalul perioadei de izolare să constatați că adolescentul din casă chiar știe că supa se pune în farfurie.

3. Trăiesc altfel, mă simt altfel.

Completați la finalul fiecărei zile două bilete. Pe unul scrie: Mie mi-a plăcut când... .....pentru că m-am simțit........
Pe cel de-al doilea: Mie nu mi-a plăcut când........pentru că m-am simțit.......

După ce completați propozițiile, puneți-le în două boluri separate. Unul pentru ce i-a plăcut fiecăruia, unul pentru ce nu.
Se pun la macerat și se deschid după cinci zile. Se ia cunoștință de ce a simțit fiecare și cu puțin curaj și îndemânare se poate și discuta despre declarațiile incomode. După ce se trec în revistă cele bune.

Uite un exemplu, iar de rest ia-ți niște idei: 
Mie mi-a plăcut când Mihai m-a ajutat să aranjez masa pentru că m-am simțit minunat să facem pentru prima oară acest lucru împreună.

Mie nu mi-a plăcut când Mihai nu a respectat regulile casei din aceste zile pentru că m-am simțit copleșită și foarte obosită.

Dacă oricare dintre cele de mai sus va avea succes, împărtășiți și cu noi bucuria asta. Avem atâta nevoie...

Părinte în martie 2020. Sugestii.

E martie și îmi privesc familia la lumina zilei. Ciudat timp al anului pentru asta. Mi s-a mai întâmplat de câteva ori: de sărbători și în săptămâna de concediu. Poate nici atunci pe de-a întregul. Pe cei mici îi exportam  scurt la bunici. S-au închis granițele acum pentru că ni-i vrem sănătoși.
Stăm acasă. E o casă spațioasă. Atunci de ce mă simt strâmtorat? Propun să nu deschidem televizorul.
- Noi nu avem televizor, îmi spune  o adolescentă cu părul albastru (oare a fost așa la școală?). Tot ea ne propune jurnalul de martie 2020 al familiei.
- Adică?
- Adică cel puțin un lucru de făcut împreună. Începem?

Înainte, însă, văd două autocolante pe frigider:

Ce e cel mai greu pentru tine în zilele în care stai acasă?
Care e cel mai plăcut lucru în zilele în care stai acasă?

Nu zic nimic, iau doar cunoștință de existența lor. A întrebărilor.

- Începem.

Prima zi: Azi avem nevoie de o coală A3, sau chiar mai mare, pe care să trasăm o linie orizontală. Pe mijlocul ei. Aaașa. Capătul din stânga e anul nașterii mele, zice Albastra. Capătul din dreapta e ziua de azi. Marcăm mijlocul. 16/2. Adică punctul care marchează anul meu 8 de viață. Aaașa. Apoi mijlocul fiecărui mijloc. Ce nu ți-e clar? Ani și momente din viața noastră comună pe care să le notăm aici. (La ce facultate zicea că vrea să dea?)

A doua zi: Muzeul de artă al familiei. Alegem un titlul al unei ”sculpturi” formată din membrii familiei. Și ceva recuzită. Alegem și conducătorul de proiect (ghiciți cine e). De exemplu, cum am reprezenta, prin corpurile noastre, o casă? Dar o navă spațială? Sediul Parlamentului? Școala? Și acum fotografiem lucrarea. Hm, spune Albastra, am putea face o colecție de artă cu lucrări realizate în fiecare zi. Aici nu se aplică măsura distanțării sociale.

Ziua a treia: Inventăm titluri mai puțin obișnuite pentru povești. Și poveștile. De exemplu: ” Când eram melc”, ”Câinele chitarist”, ”Pantofii gurmanzi”, ”Laptop-ul cu colți de fildeș”etc. Fiecare spune o frază și predă ștafeta. Adică următorul jucător va continua cu altă frază.  Stabilim cine începe povestea  și cine o va încheia. Și câte runde mergem așa.

Ziua a patra:  Colecția de cuvinte noi. Deschidem DEX. Online sau nu. Alegem fiecare trei cuvinte despre care până acum habar nu aveam și care ni se par potrivite pentru familia noastră. Sau pentru zilele pe care le trăim. Le folosim de azi înainte, da?

Ziua a cincea: scriem fiecare trei-cinci lucruri care ne plac în zilele în care stăm împreună acasă. Câte sunt comune? Hai să vorbim despre cele care nu sunt, zice Albastra. (La ce facultate zicea că vrea să dea?)

Ziua a șasea.
Ziua a.

- Și cu bolul ăsta aici ce mai e?
- Colecția de emoții. Seara punem câte o însemnare despre cum ne-am simțit în timpul zilei. Scurt, o propoziție, două. În felul ăsta o să vedem ce a însemnat pentru noi...criza.

O chestiune de mirare

"Sunt un imperialist.” Trage scurt de colțurile gurii și le relaxează în aceeași secundă, așa că nu-mi dau seama dacă tocmai a zâmbit sau e un rictus îmbătrânit. Mă așteaptă cu o minimă intervenție, dar pentru că nu i-o acord, continuă: ”Conduc un imperiu, știi? Un imperiu. Dar în viața mea privată sunt o epavă. Ai mai văzut din ăștia, nu? Ce ai făcut cu ei? Ce zici că e de făcut cu mine?”

Îi întind o cutie cu drajeuri condimentate. Se retrage în fotoliu cu totul, se chircește și din poziția aceea strigă: ”Ce sunt astea? Ce-mi dai? Ce vrei să faci?” Drajeuri cu scorțișoară. ”Ce efect au? Ce fac ele?” Las cutia deschisă, îmi lipesc tălpile de podea și îl invit să facă la fel. Coboară din vârful fotoliului și își lasă tălpile grele în jos. Îl conduc într-un exercițiu de relaxare. ”Ce scop are asta?” Să-ți dezlipim umerii de urechi. ”Cum adică?” Și când își coboară umerii, înregistrează primul succes în relaxare și în lucrul cu el însuși. Respirăm în tandem. Reglăm ritmul vorbirii. Cu vocea coborâtă îl întreb ce ar vrea să știu eu despre el.

”Nu sunt bun de nimic. Sunt mincinos, laș, farseur. O să-mi pierd și soția și fiica. Nu mă pot ține de promisiuni și gata. Ele mă detestă. Nici nu mai vreau să ajung pe acasă. Am început să dorm la birou. Oricum nu contez pentru ele decât dacă le dau banii de care au nevoie.” Tirada continuă, subiectul e unul și același. Îl rog să repete tot ce a spus despre el în relația cu soția și cu fiica lui. ”De ce să spun încă o dată? Vrei să mă înregistrezi? Înregistrezi, nu? Ai undeva un reportofon, pe pariu.” Nu am reportofon, nu am nevoie. Remarca mea nu-l liniștește. ”Adică ții minte tot? Sigur, e meseria ta. Ții minte tot, nu?” Umerii i se urcă iar spre lobul urechilor. Îi fac semn discret. ”Ce, ce am pe umeri? A, bine, mă relaxez.” Când cred că mă poate urmări din nou, reiau cerința. De data aceasta cooperează.

Înainte de a începe, îi propun ca fiecare propoziție să se transforme din afirmație în întrebare. Să se mire de fiecare dintre afirmațiile sale de mai devreme, să le pună la îndoială și să-și înregistreze emoțiile pe care le primește o dată cu răspunsul din gândurile sale. Și pentru că e gata să fugă din nou, îi promit să-l ajut. Ideea mi-a venit, evident, ascultându-l. Mai bine de jumătate din tot ce a spus erau întrebări ofensiv-defensive. Așadar, dacă acesta este spațiul lui confortabil, hai și noi pe acolo. Redau aproximativ schema pe care a construit-o: ”Nu sunt bun de nimic - Nu sunt bun de nimic?” Chiar după prima întrebare s-a oprit. După secunde de tăcere, îl întreb cu ce aș putea să-l ajut ca să continuăm. ”Nu, nimic, mă gândeam doar, hai să continuăm. O să-mi pierd soția și fiica - O să-mi pierd soția și fiica?” Pauza e și mai lungă, calitatea privirii cu totul alta. ”Hai să nu ne mai oprim, bine?” Bine. ”Nu mă pot ține de promisiuni - Nu mă pot ține de promisiuni? Nu contez pentru ele....Nu contez pentru ele?” Se ridică brusc și mă roagă să încheiem ședința cu cinci minute mai devreme. Nu i-am spus eu, oare, că instrumentele pe care și le construiește în terapie e bine să le ducă în viața reală și să le verifice valoarea? Și nu tot eu am fost cea care i-a spus că întrebările pe care le generăm în procesul terapeutic își găsesc răspunsurile în chiar acțiunile noastre?

The Invisible Man

Da, sigur, imediat.
Da, cum să nu.
Da, o rezolvăm.
Da, nu-ți face griji.
Da, văd eu cum fac.

Joanna se trântește în fotoliu și devine un ghem de suspine. Îmi spune că e foarte obosită. Cu accentul ei pe care îl ador, începe să facă inventarul lucrurilor care au obosit-o în ultima săptămână:

mama colegei fiicei ei a trecut pe la ea pentru o ”scurtă evaluare”, imediat după ce ea ajunsese acasă de la serviciu; un fost coleg a sunat-o la 7 de dimineață ca să îi ceară să îi împrumute niște cărți; soțul ei o întreabă mereu despre lucrurile pe care el le risipește prin casă și pretinde ca ea să știe de soarta lor; șefa ei a anunțat-o cu o seară înainte că va fi nevoie să o înlocuiască într-o comisie;

O întrerup, spunându-i că nu o mai văd. Cum adică nu mă mai vezi? 

În tot ce îmi spune este vorba despre alții și despre prioritățile lor. Joanna și nevoile ei nu sunt pe nicăieri. Sunt invizibile. Da-ul repetat atâția ani fără nici o condiție, a lăsat-o într-un con de umbră.

Ar spune ceva uneori, dar nici nu se mai aude. Avalanșa de cereri acoperă tot.

Simt că va fi nevoie să-i propun să trecem în etapa de exercițiu de reflecție. O rog să se așeze pe un scaun în jurul căruia trasez un cerc. Aceasta este granița în care se poate mișca, poate primi pe oricine sau poate să se apere de orice intruziune. Delimităm astfel ceea ce este OK pentru Joanna și ceea ce nu este OK. Din poziția aceea, îi cer să ia în considerare limitele fizice și emoționale.

Limitele fizice implică intimitatea, spațiul și corpul nostru. Acest lucru poate fi dictat atât de preferințele și filozofiile noastre personale, de cultura noastră, cât și de credința noastră.

Limitele se pot schimba. Timpul, circumstanțele pot schimba limitele unei persoane într-un fel sau altul.

Limitele emoționale sunt locul în care stabilim linia dintre responsabilitatea noastră pentru propriile sentimente și sentimentele celorlalți. 

Uneori e de ajutor să ne scriem gândurile și sentimentele legate de limitele personale. Apoi putem reveni la listă, atunci când poate avem de luat decizii mai dificile, cum sunt cele legate de respectarea propriilor nevoi și de refuzul argumentat față de împlinirea imediată a nevoilor celorlalți.

Pe Joanna o încurajez să reflecteze asupra oricărui moment în care spune "da" și apoi regretă, răspunzându-și la întrebările: cine sunt oamenii implicați, care a fost situația în care am spus ”da”, ce am simțit. 

Examinarea evenimentelor trecute vă poate ajuta să faceți alegeri mai bune într-o dată viitoare.

Ce să fac cu ultima rubrică? mă întreabă Joanna.

E despre a-ți asculta emoțiile. Ele au multe de spus când stabilim limitele. Orice ne creează resentimente sau disconfort ar trebui să ridice un steag roșu pentru situația creată. Uneori și furia este tot rezultatul încălcării granițelor noastre personale.  

Dacă o situație sau o interacțiune ne aduce un nivel de disconfort care nu este rezonabil, ar fi bine să ne întrebăm ce anume a provocat acest sentiment: am simțit că suntem neapreciați sau că cineva profită de disponibilitatea noastră? Răspundem așa din cauza așteptărilor altcuiva față de noi? Resentimentele și disconfortul emoțional pot fi semnale că nu trasăm granițele acolo unde ar trebui. 

În consecință, să ne acordăm permisiunea de a le defini în acord cu sinele nostru.

Nu este egoist să spunem ”nu”. Ba dimpotrivă, poate fi o modalitate de a ne îngriji de sănătatea și de bunăstarea noastră, făcându-i astfel fericiți și pe cei din jur.

Vă propun următorul exercițiu de ”construcție de granițe” care vă poate ajuta să simțiți că există limite "flexibile, dar puternice" - despre care spun experții că ar fi cele mai bune. 

Alegeți un tip de limită pe care sunteți interesat să-l explorați - fizic sau emoțional. Concentrați-vă pe acest tip de limită în timp ce faceți acest exercițiu: închideți ochii și imaginați-vă că vă aflați în mijlocul unui cerc pe care l-ați trasat în jurul vostru. Faceți cercul mai mare sau mai mic, cum doriți - dați-vă spațiul care vă este cel mai potrivit.

Imaginați-vă că cercul se transformă într-un zid. Construiți-vă zidul imaginar din tot ceea ce vă place - sticlă groasă, ciment, cărămizi și mortar - asigurați-vă că peretele dumneavoastră este puternic.

Acum, imaginați-vă că aveți puterea de a controla zidul. Puteți să faceți o gaură temporară pentru a lăsa ceva înăuntru sau în afară, puteți deschide o fereastră mică sau puteți scoate o cărămidă din perete pentru a face o deschidere. Gândiți-vă că sunteți în controlul peretelui și că sunteți în siguranță și puternici în interiorul cercului pe care l-ați construit.

Rămâneți așa timp de un minut. Repetați exercițiul o dată pe zi. 

E nevoie de timp și de practică pentru a învăța să ne îmbunătățim abilitățile astfel încât să putem recunoaște mai bine situațiile în care să spunem sau să nu spunem ”nu”. 

Dați-le oamenilor un motiv scurt, dar clar pentru care ați refuzat și fiți sinceri mai degrabă decât să folosiți o scuză.

Fiți respectuoși atunci când spuneți ”nu”. Oamenii au nevoie să înțeleagă că îi prețuiți, dar că nu puteți face în acel moment ceea ce vă cer. Lăsați-vă la vedere propriile nevoi.

Întrebarea cu numărul 11: Când v-ați simțit ultima oară ”invizibil” în maniera descrisă mai sus? 

Un fel de antrenament

Vlad, 34 de ani, companie multinațională. Loial, conștiincios, grad ridicat de stres de performanță. Managerul departamentului său urmează să fie promovat în mai puțin de șase luni. Vlad își ascute toate simțurile și se canalizează pe obținerea poziției care se va elibera. Îi transpiră palmele doar pomenind despre asta și despre temerile lui de zi cu zi: să nu greșesc chiar acum, să nu fac lucruri care să arunce umbră asupra mea, să nu cumva să iau vreo decizie nepotrivită, să nu zic, să nu fac... Și atunci mai bine chiar nu fac. Aștept.

Balastul ăsta, cărat zi de zi, nu a trecut neobservat. Șeful a fost contrariat de schimbarea de atitudine. Vlad a pus cărțile pe masă. Mișcare bună. A urmat riposta: eu te susțin, dar dovedește că ești potrivit.Și cercul vicios al frământărilor a reînceput: să nu greșesc chiar acum, să nu...

Încercăm împreună o analiză conform DEX: a fi potrivit.

”potrivit- care are însușiri comune cu altcineva sau cu altceva, care se armonizează cu cineva sau cu ceva. Corespunzător (scopului urmărit)”. 

Alătur, puțin forțat, dar cu un scop precis, temerile exprimate de Vlad, explicațiile dex-ului și cunoștințele lui Vlad despre cum și ce e un bun manager. Privim imaginea împreună, lung, o răsucim pe toate părțile. În înșiruirea de frici de mai devreme nu găsim nici o trăsătură comună cu imaginea unui bun manager. Nici o potriveală. E rost de o metaforă.

- Hai să lăsăm la o parte tot ce am vorbit azi. Facem o pauză pentru o poveste?

E doar politicos, dar eu nu-i las timp să se răzgândească și caut, cu privirea, cel mai îndepărtat unghi din încăpere, undeva la intersecția tavanului cu zidurile. Am noroc, e o sală foarte înaltă. Îl rog să privească în punctul acela și să-și imagineze că și-ar dori să ajungă acolo. Ce crezi că ar trebui să faci?

Cred că ar trebui să mă antrenez ca să urc până acolo. Adică să mă pregătesc cumva. Să-mi antrenez mușchii, corpul. Să am condiția fizică necesară și apoi să găsesc cele mai potrivite dispozitive pe care să le folosesc pentru ascensiune: corzi, pioleți, hamuri...nu știu. Aș putea ajunge acolo și dacă m-aș urca pe umerii cuiva. Dar ce fac dacă se mișcă puțin sau vrea să plece? Mă zdrobesc de pământ?

Îl ascult și-l încurajez să continue. Construiește imaginile mai bine decât aș fi făcut-o eu. În fond, așa trebuie să se întâmple.

La finalul poveștii, simt că am ”potrivit”, ca în jocul Jengo, fiecare piesă. Acum urmează să scoatem câte una, pe rând. Încerc din nou o comparație. De data aceasta între povestea lui și premisa creată la job. Ce înseamnă antrenamentul în această situație? Ce ”mușchi” se cer antrenați?  Din ce e compus antrenamentul? Cine ar putea fi un bun antrenor? De ce tip de echipament are nevoie?

Între răspunsuri, la un moment dat, se strecoară, cuvântul ”atitudine”. Atitudinea care nu se câștigă în ziua în care ai obținut râvnita poziție. Atitudinea care te propulsează. Nu e un efect, e o condiție. 

- Să pun niște mușchi pe mine pentru mișcarea pe care vreau să o fac, nu? Adică să pun niște atitudine...

-  Intră în cantonament și exersează atitudinea managerului care îți dorești să devii. Cum arată primul tău antrenament în direcția asta? Când ai mai fost în situația de a exersa o atitudine care apoi să devină parte din construcția ta psihică?

- La început, foarte la început. Când am venit în companie. Eram...leu!

- Ce făceai altfel decât acum?

- Nu-mi era teamă de schimbări. Le primeam și le gestionam din mers. Acum mă blochez.

- Cu alte cuvinte, prima componentă a noului antrenament ar putea fi să îți manifești din nou deschiderea către a ieși din zona de confort?

- Da. Îmi place traducerea.

- Deschidere pe care ai ascuns-o în spatele lui ”să nu greșesc”. Ce se întâmpla de obicei dacă greșeai?- Făceam ceva. Orice. Acționam imediat în direcția remedierii. Vorbeam cu colegii, cu managerul meu, cu beneficiarii. O reparam...

Cu cele două componente redescoperite, dispoziția de a ieși din zona de confort și, derivând firesc de aici, orientarea către acțiune, a plecat Vlad, viitorul manager, din cabinet. Ele existau, a fost nevoie doar să le recunoască și să desțelenească un teren pe  care nu mai călcase de câteva luni bune de teamă ca ”nu cumva să...”

Perspectiva schimbării de rol poate fi copleșitoare. Identificarea, recunoașterea și apoi încrederea în resursele proprii sunt fundamentale. Rezultă încrederea în sine și atitudinea pozitiv pro-activă, care devin parte a unei atitudini contagioase.

Cel mai bun lucru despre atitudine este că o putem controla. Este o alegere. Potrivit lui Viktor E. Frankl, "cea mai mare libertate a noastră este libertatea de a ne alege atitudinea". Inteligența emoțională este abilitatea de a înțelege că nu ceea ce ți se întâmplă determină atitudinea ta, ci felul în care decizi să răspunzi.

Despre grădinărit

Ana are zece ani. Vorbim, de câteva ședințe deja, despre ce să fie oare furia asta pe care o simte și pe care o aruncă, așa, ca pe un ghem de ace, mai mult spre mama.  Asta pentru că o iubesc, zice. Cel mai mult pe lume. Așadar, concluzionez și rețin, pentru ca mai apoi să notez, ca un specialist conștiincios, către cei pe care îi iubim cel mai mult îndreptăm tot ce avem. Cu arsenal cu tot.
-Dacă ai scrie o poveste despre o fetiță furioasă, cu ce ar semăna fetița din povestea ta? 
- Cu un trandafir. Un trandafir cu cinci spini otrăvitori.
-Ți-ar plăcea să-mi spui povestea?
-A fost o dată. Nu. Trăiește acum undeva un trandafir foarte frumos care are cinci spini otrăvitori. Trandafirul va trăi fericit mulți ani doar dacă cineva îl va ajuta să scape de acești spini otrăvitori.
-Și cine ar putea face asta?
-Un florar iscusit.

Își îndreaptă arătătorul către mine.
-De fapt, primul spin dispare și numai dacă trandafirul ajunge în grădina unui florar iscusit.
-Și te gândești că aș putea fi eu acela?
-Da. Ai putea. Să-ți spun cum ar putea dispărea și ceilalți spini otrăvitori?
-Sunt foarte curioasă.
-Al doilea spin cade atunci când florarul îl ascultă pe trandafir. A, am uitat să-ți spun că trandafirul poate să vorbească. Al treilea spin se usucă atunci când florarul îi arată trandafirului unde a greșit. Pentru că am mai uitat să îți spun că uneori trandafirul face lucruri…hmmm…cum să-ți spun….nu tocmai bune.
-Care sunt acele lucruri ”nu tocmai bune” pe care trandafirul le face?
-De exemplu, se aruncă cu toți spinii lui otrăvitori peste ceilalți trandafiri și le provoacă suferință. Îi rănește.
-Ce fac ceilalți trandafiri atunci?
-Se supără și își întorc capetele în altă parte. Așa, acum ultimul spin. El dispare dacă florarul îl învață pe trandafir cum să nu-i mai rănească pe ceilalți.
-Nu e ultimul spin. E abia al patrulea.
-Hmm….E ultimul care trebuie înlăturat. Al cincilea rămâne acolo pentru supraviețuire. Poate că trandafirul va avea vreodată nevoie să se apere. Așa ca floarea de pe planeta Micului prinț.

Tattoo

Intră în cabinet, așa, mai într-o rână. Îi fac loc. E foarte tânără și blond pui. O invit să aleagă unde i-ar plăcea să se așeze și începe calvarul deciziilor. Își rotește privirea prin încăpere și speră ca eu să dispar. Ghinion.
Când începe să vorbească (”Păi...”) înregistrez vocea frământată și efortul pe care îl face, ca și cum s-ar fi înhămat la un car mult prea greu. Își mișcă mult mâinile și sunetul plasticului colorat din unghii îmi distrage ușor atenția.
Ar ști și n-ar ști despre ea, ar crede și n-ar crede, ar lăsa și nu ar lăsa ”chestii”.
Trece așa aproape o oră și la final, pentru ca nici una din noi să nu rămână suspendată, plutind pe deasupra întrebărilor, îi sugerez să deschidă umbrela.
- ?
- Dacă ai deschide deasupra ta acum o umbrelă, cum ara arăta ea?
Cred că mă vede pentru prima oară. Tot e ceva. În ciuda sentimentului meu că va strivi în picioare afurisita de umbrelă, spiță cu spiță, își înfige unghia degetului arătător în barbă și zâmbește.
- Mare și colorată. Pastel.
Mă mai uit o dată la unghiile ei.
- Și dacă ai imprima pe umbrela asta mare și colorată un mesaj în care să crezi și care să te ajute când ți-e greu, ce ai scrie?
- Adică cum? Adică așa cum sunt umbrelele cu Coca-Cola?
- La o adică și așa.
- ”Libertății, 20 jumate.” Și ar avea forma unui zgârie-nori.
N-a fost chiar absentă, îmi zic în momentul în care își pregătește, apoteotic, încheierea:
- Știi, plec din terapia asta cu trei idei de tatuaje.
- ?
- Dacă ai deschide deasupra ta acum o umbrelă, cum ar arăta ea?

Principiul culoarului în relația de cuplu

Cu mulți ani în urmă, unul dintre paradoxurile orașului Caracal era tariful diferit al biletului de autobuz din centru până la gară față de acela al biletului de la gară până în centru. Urmând același traseu. Așadar, de la A la B nu e întotdeauna egal cu de la B la A. Nici măcar în linie dreaptă.

Culoarul de comunicare desfășurat între partenerii de cuplu este semnificat de acțiunile lor, de expunerea sentimentelor, de exprimarea acestora și de modul în care se împlinesc nevoile fiecăruia dintre ei.

Principiul culoarului în relația de cuplu, pe care vi-l supun atenției și criticii, s-a născut din observațiile făcute în cabinet asupra modelului cerere -  ofertă în cuplu. Voi exemplifica doar cu unul dintre cazurile observate.

Andrei vine spre Bianca, în mod constant, cu o avalanșă de oferte emoțional-afective, materiale, financiare, de împlinire a oricăror nevoi, chiar și a celor abia sugerate. Culoarul dintre ei este atât de aglomerat de darurile lui Andrei încât Bianca nu întrezărește nici o fâșie pe unde s-ar putea îndrepta ea însăși către el (desenul 1). Primește, acceptă și cu timpul rămâne blocată în obișnuința de a primi: ”Mi se cuvine”, ”Merit”. În timp ce Andrei e blocat în obișnuința de a oferi la supraplin, dezvoltând treptat sentimentul propriei nemulțumiri față de nevoile sale neîmplinite în cuplu. Reechilibrarea culoarului ca zonă de comunicare se realizează sub supraveghere terapeutică: Andrei și Bianca analizează, de comun acord, ofertele. Începe, apoi, procesul de selecție. Greu pentru Andrei, foarte greu, dar un proces care vine cu o noutate pentru el: învățarea unui nou limbaj, al exprimării propriilor nevoi în relație. Bianca acceptă să-i acorde tot sprijinul și învață noul cod, descoperă și răspunde nevoilor lui.

De ce?

Andrei înțelege fenomenul pe care l-a creat până acum și îl justifică astfel: ”Nu am vrut s-o pierd. Unde mai găsesc eu o femeia ca ea? Vreau și eu o familie.” 

Avalanșa de oferte cu care a venit Andrei s-a născut din nevoia sa de existență în cuplu. A construit ”cârlige”. S-a asigurat că în acest mod Bianca va avea ”tot ce își dorește și chiar mai mult”. Problemele au venit tocmai de la acel ”mai mult”. Atât de mult încât Andrei nu se mai zărea din spatele muntelui de cadouri. Neobișnuit să vorbească despre dorințele lui și neobișnuit să ceară, nu înregistra nici măcar refuzuri. Ceea ce îl mulțumea. Prea i se refuzaseră destule în copilărie. Bucuriile pe care i le făcea Biancăi erau și ale lui, singurele la care avea dreptul. Să-i împărtășească bucuria, mulțumirea, era răsplata lui. Nu știe care a fost momentul de revelație, cert îi era că obosise. 

 Când i-am redat prin desen ceea ce îmi spusese, l-am întrebat dacă e o metaforă grafică suficient de aproape de înțelesurile pe care el le dădea situației. A fost foarte mulțumit și am continuat să lucrăm astfel împreună. În sesiunile următoare și împreună cu Bianca. Pentru ea, metafora culoarului a fost o descoperire chiar mai mare. A mărturisit că niciodată nu ar fi gândit în acești termeni. Am denumit fiecare secvență și fiecare săgeată desenată, apoi am eliberat culoarul, renunțând pe rând la ofertele ”inutile, gratuite, fără noimă” ale lui Andrei, cum le-a numit Bianca. Acel ”mai mult”. Am așezat în echilibru ofertele de la A la B și de la B la A abia după ce Andrei a reușit să exprime în fața Biancăi unele dintre nevoile sale ascunse atâta vreme. Bianca îl redescoperea. Sau pur și simplu, îl vedea cu adevărat pentru prima oară.

Eliberat de sub povara lui ”a face pentru Bianca”, Andrei începe să descopere plăcerea și mulțumirea pe care i-o procură conversațiile în cuplu și reluarea unora dintre activitățile sale preferate pe care le părăsise de multă vreme, din teama că Bianca nu-i va împărtăși pasiunile. Ceea ce de altfel s-a și întâmplat, doar că a fost motivul suficient pentru ca fiecare dintre ei să-și acorde timp și spațiu.

După aproximativ 12 săptămâni, configurația culoarului era alta (desenul 2). Tendința de aglomerare dinspre A spre B exista încă, dar întreg spațiul arăta mult mai echilibrat. Culoarul se completează cu oferte inovatoare. Comunicarea se diversifică. La fiecare întâlnire terapeutică, desenul suportă modificări și devine fundamentul conversațiilor noastre.

Spre marea mea surpriză, Andrei și Bianca au creat o coregrafie care exprimă metafora noastră grafică. S-au înscris la un curs de dans, o mai veche dorință de-a lui Andrei, și au ales pași de tango. Se strecoară unul pe lângă altul, se opresc la jumătate, se îndepărtează și se apropie.

Obișnuințele se depășesc greu și chiar dacă în spațiul relației terapeutice lucrurile merg bine, Bianca și Andrei au nevoie să transforme instrumentarul pe care l-au câștigat în cabinet în comportament solid, testat în practică, fără artificiile pe care le poate crea un terapeut.

Iată și una dintre povestirile metaforă pe care le-am creat pentru același cuplu:

 Undeva, într-un sat îndepărtat, o tânără femeie își făcuse o pasiune din a face daruri. Găsea și crea cele mai neobișnuite obiecte care să se potrivească fiecărei persoane dintre cele cărora le oferea. Lăsa pachetele dimineața devreme în fața porților, pândea reacțiile oamenilor, iar bucuria lor era și bucuria ei.

Toți se obișnuiseră să primească daruri de la tânăra femeie. Nu trecea nici o zi  fără ceva nou. După foarte multă vreme, tânăra a simțit că bucuriei sale îi lipsea ceva. Nu înțelegea exact ce, dar într-o dimineață, când stătea undeva departe și privea lumina de pe chipurile celor care primeau cadouri, a înțeles. Și-ar fi dorit ca măcar o dată să simtă și ea la fel ca ei. A trecut pe lângă casele lor și a privit pe ferestre. Oamenii toți erau foarte preocupați să-și despacheteze cadourile. Mult prea preocupați încât să se mai gândească la ea și la nevoile ei.

Atunci când oferi prea mult, gândește-te că s-ar putea să ții oamenii ocupați cu despachetatul cadourilor și nu le mai lași timp să se gândească la ce ți-ar putea ei oferi, la dorințele tale.

 Un concept original. Mulțumesc cuplurilor care au ales să lucrăm împreună.