Tattoo

Intră în cabinet, așa, mai într-o rână. Îi fac loc. E foarte tânără și blond pui. O invit să aleagă unde i-ar plăcea să se așeze și începe calvarul deciziilor. Își rotește privirea prin încăpere și speră ca eu să dispar. Ghinion.
Când începe să vorbească (”Păi...”) înregistrez vocea frământată și efortul pe care îl face, ca și cum s-ar fi înhămat la un car mult prea greu. Își mișcă mult mâinile și sunetul plasticului colorat din unghii îmi distrage ușor atenția.
Ar ști și n-ar ști despre ea, ar crede și n-ar crede, ar lăsa și nu ar lăsa ”chestii”.
Trece așa aproape o oră și la final, pentru ca nici una din noi să nu rămână suspendată, plutind pe deasupra întrebărilor, îi sugerez să deschidă umbrela.
- ?
- Dacă ai deschide deasupra ta acum o umbrelă, cum ara arăta ea?
Cred că mă vede pentru prima oară. Tot e ceva. În ciuda sentimentului meu că va strivi în picioare afurisita de umbrelă, spiță cu spiță, își înfige unghia degetului arătător în barbă și zâmbește.
- Mare și colorată. Pastel.
Mă mai uit o dată la unghiile ei.
- Și dacă ai imprima pe umbrela asta mare și colorată un mesaj în care să crezi și care să te ajute când ți-e greu, ce ai scrie?
- Adică cum? Adică așa cum sunt umbrelele cu Coca-Cola?
- La o adică și așa.
- ”Libertății, 20 jumate.” Și ar avea forma unui zgârie-nori.
N-a fost chiar absentă, îmi zic în momentul în care își pregătește, apoteotic, încheierea:
- Știi, plec din terapia asta cu trei idei de tatuaje.
- ?
- Dacă ai deschide deasupra ta acum o umbrelă, cum ar arăta ea?