Această frumoasă atât de străină. Sau invers, nu-mi dau seama.

Am zis să completez serios ciclul lecturilor mele cărtăresciene. În ultima vreme totul era pe sărite, cu nerăbdare.
Îmi place nebunia, ruperea de ritm din cărțile domniei sale. Mă fascinează imaginile care se frâng, se descompun și reapar ca și cum nimic nu li s-ar fi întâmplat.
L-am ascultat vorbind. La Alba Iulia, de exemplu, într-o paralelă fascinantă între arhitectură și construcția literară.

Mi-am făcut ochelari noi de citit. Opticris avea reduceri substanțiale la Dior și la alte nume din astea. Mi i-am luat. Am ajuns acasă și, nerăbdătoare, am ales prima carte de la capitolul ”Vezi că ți-ai promis”.
Frumoasele străine au început să se destăinuie. Citind, în fundal mi se derulau imagini recente. O reclamă la un fotoliu gonflabil pentru plajă. Aveam senzația stranie că sunt îmbrățișată în fotoliul ăsta și că încet, pe nesimțite, se dezumflă, se lasă tot mai aproape de pământ.

La sfârșitul anului 2016, Mircea Cărtărescu, premiat pentru literatură într-o gală care nu însemna nimic pentru domnia sa, dar care pentru cei care îl nominalizaseră și îl premiaseră purta simbolul timpului pe care îl trăiau, urca pe scenă și spunea: Mulțumesc celor care m-au votat și astfel m-au scos din anonimat. O substanță grea, vâscoasă și amară s-a lăsat în tot corpul meu, încercând să suprapun imaginii orbitoare, discursul și apariția scriitorului din acel moment.

Apoi au sosit în viața mea Frumoasele străine. Trufașe, veșnic indignate, ca niște fete mari la care nu se mai uită nici dracu. Frumoasele străine cu pretenții de zeițe reîncarnate cărora totul le miroase a mucegai. Tava aia, tava aia de argint... Nu mi-o pot scoate din minte. De ce ar gândi cineva că o tavă de argint, simbol al unui premiu, ar trebui să fie un obiect util? Întrebarea repetată a frumoasei străine: Nu știam la ce puteam folosi tava, sună ca în bancurile cu blonde. Un pic mai trist, dar cu același efect.
În basmul celor 12 lebede, Eliza țesea pânză după pânză ca să-și salveze frații. Frumoasele străine n-au avut parte. Cea de-a douăsprezecea le-a înfundat. S-a dezis de duzină. Incriminate, celelalte au rămas doar niște nume în literatură. Pe unde au apucat și ele câte un loc.

După ce imaginea fotoliului gonflabil a dispărut, probabil pe la a doua povestire a frumoaselor, mi-a revenit în minte refrenul ”Buctă babă pe lopată să mă duc și eu o dată”. Asta vine din ungurescul buktat care înseamnă a scufunda, a pica pe cineva la examen.
Drumul se afundă sau poate abia acum mi se luminează, așa, mai către ultima povestire. Cărți din astea, aproape de autobiografie, nu mai citesc șohan. Din ungurescul soha, adică veci.

Cine m-o fi pus, zău, să citesc cartea asta? 
Depășind, însă, elanul meu muncitoresc cuprins în aceste rânduri, rămân la stadiul în care sunt fascinată de cărțile domniei sale tot așa cum ne poate fascina misterul unei frumoase străine.