Azi plouă. Primesc câteva mail-uri și mă apuc să răspund. Șterg de mai
multe ori răspunsurile. Nu înțeleg de ce nu-mi sună bine. Le recitesc.
Sunt corect formulate. Asta e! Mult prea corect formulate! Trasate la
linie. Eu nu sunt așa. Dar mail-urile primite asta cer. Tonul e închis
și formal. Și eu? Iau o pauză. Mă reașez și încerc să păstrez doar firul principal al fiecărui mail. Funcționează. Nu mă leg de etichetele și formulările primite, caut marca personală pe care o las apăsat peste fiecare răspuns. Mizez pe efectul de contagiune și aștept modificarea de ton în mailurile respondenților mei. Nu sosește. Merg mai departe. Și reușesc. Dintr-un birou de mare și multinațională vine un rictus. După câteva schimburi de idei, se transformă în zâmbet. Natural, relaxat. Cuvintele nu mai sună metalic, aproape că încep să semene cu limba română. Adormim vigilența robotului și conversăm de plăcere. Încheiem acordul de parteneriat și ne declarăm mulțumiți pentru această zi de luni.
Le trimit ca bonus o anexă:
1. Azi pot spune că sunt......
2. Azi mi-a făcut plăcere azi să.....
3. Azi am râs când......
Răspunsurile vin ca pe ață. Le înregistrez ca pe o mare bucurie.
