Micul meu Pocahontas

Când eram foarte mică şi bananele, portocalele şi ciocolata erau dintre cele pe care le primeai mai rar, asta dacă erai norocos, nu înţelegeam cum putea mama să nici nu guste, lăsându-ne nouă, mie şi fratelui meu, bucuria ultimei felii. O îmbiam, nu foarte convinşi, şi tot ce simţeam când ne spunea senină că toate sunt pentru noi, era o mirare fără margini.
Cum ai fi putut să nu-ţi doreşti bunătăţile alea, ciorchine adunat dintr-o dată în faţa ta?
Mama mi-a spus o dată că am să înţeleg poate mai târziu. Şi aşa a rămas, fără explicaţii sau întrebări în plus.

Anii au trecut peste noi amândouă, am dus fiecare ce ne era de dus, iar la o vreme după ce eu însămi am devenit mamă, am înţeles cât de uşor poate Mama să renunţe uneori chiar la sine.
Bananele, portocalele şi ciocolata se găseau din plin de data asta. Iar ceea ce numeam eu renunţări nu erau decât sentimente fireşti, în afara oricărui efort. Aşa simţea mama atunci şi asta îi făcea bine. 

Am vrut să fiu o mamă bună, dar dincolo de reuşitele mele rămân încă un student cu ceva restanţe. Iar pe astea nu le mai poţi lua aşa, pur şi simplu, plătind sesiunea.

O privesc pe fiica mea în oglinda unui salon de coafură. Chipul se transformă sub feluritele unduiri ale părului. O observ cu dragoste, mă emoţionează vârsta ei şi dintr-o dată, ca spre a-mi adânci emoţiile, din oglindă mă priveşte iar, ca acum nişte ani, micul meu Pocahontas. Aceleaşi trăsături pe chipul creol, aceeaşi ochi migdalaţi, aceeaşi linie caldă şi mătăsoasă a părului.

Mă podidesc gânduri şi lacrimi şi se adună în sufletul meu peste altele, mai vechi, mai noi. Nu mă abţin şi îi spun cu toată bucuria mea că are acum din nou chipul fetiţei pe care o duceam sau o aduceam de la grădiniţă, de la şcoală, din parc, călcând "pâş-pâş" pe bordurile trotuarelor şi minunându-se de fiecare dată de ce lucruri poate face palma cu doar trei degete a excavatoarelor.

Micul meu Pocahontas a crescut frumos şi frumoasă. Mi-e drag să-mi amintesc anii ei mici, dar mi-e şi mai drag s-o văd astăzi, femeie tânără. Şi-mi va fi din ce în ce mai dragă mereu.

Atât de puţin...

Există o parte a Bucureştiului frumoasă, cu patină, cu un ceva de anticar păstrător de valoare şi tradiţie: câteva străzi, clădiri, parcuri. Sunt locurile în care îmi place să ies oricînd, din primăvara încărcată de culoare până în prag de an nou. Şi la orice oră, indiferent că e devreme la un ceai sau târziu spre noapte.

Mai serile trecute mergeam spre casă pe una dintre străzile dragi şi prietenoase. Nu ştiu de ce mi s-a făcut foarte frică dintr-o dată de pustietate şi de întunericul nefiresc, dealtfel, pentru o zonă centrală a oraşului.
Am mers mult aşa, aproape paralizată de o frică fără un  motiv anume şi mă rugam să ajung mai repede la lumină.

Spre capătul uneia dintre străzi, dintr-un apartament al unui bloc vechi şi elegant, se auzeau acorduri de pian. Cineva încerca bucăţi muzicale pe care nu le recunoşteam, dar care pătrundeau minunat aerul serii. M-am oprit, uitând de întuneric, de spaime, de noapte. Şi după câteva secunde, când mi-am dat seama că nu mai simţeam gustul de nisip al fricii, m-am gândit, pentru a câta oară, că eu am nevoie de atât de puţin ca să-mi fie bine.

Nu uitaţi de lucrurile aparent neînsemnate de fiecare zi care construiesc viaţa și ne spulberă fricile.