Cum ai fi putut să nu-ţi doreşti bunătăţile alea, ciorchine adunat dintr-o dată în faţa ta?
Mama mi-a spus o dată că am să înţeleg poate mai târziu. Şi aşa a rămas, fără explicaţii sau întrebări în plus.
Anii au trecut peste noi amândouă, am dus fiecare ce ne era de dus, iar la o vreme după ce eu însămi am devenit mamă, am înţeles cât de uşor poate Mama să renunţe uneori chiar la sine.
Bananele, portocalele şi ciocolata se găseau din plin de data asta. Iar ceea ce numeam eu renunţări nu erau decât sentimente fireşti, în afara oricărui efort. Aşa simţea mama atunci şi asta îi făcea bine.
Am vrut să fiu o mamă bună, dar dincolo de reuşitele mele rămân încă un student cu ceva restanţe. Iar pe astea nu le mai poţi lua aşa, pur şi simplu, plătind sesiunea.
O privesc pe fiica mea în oglinda unui salon de coafură. Chipul se transformă sub feluritele unduiri ale părului. O observ cu dragoste, mă emoţionează vârsta ei şi dintr-o dată, ca spre a-mi adânci emoţiile, din oglindă mă priveşte iar, ca acum nişte ani, micul meu Pocahontas. Aceleaşi trăsături pe chipul creol, aceeaşi ochi migdalaţi, aceeaşi linie caldă şi mătăsoasă a părului.
Mă podidesc gânduri şi lacrimi şi se adună în sufletul meu peste altele, mai vechi, mai noi. Nu mă abţin şi îi spun cu toată bucuria mea că are acum din nou chipul fetiţei pe care o duceam sau o aduceam de la grădiniţă, de la şcoală, din parc, călcând "pâş-pâş" pe bordurile trotuarelor şi minunându-se de fiecare dată de ce lucruri poate face palma cu doar trei degete a excavatoarelor.
Micul meu Pocahontas a crescut frumos şi frumoasă. Mi-e drag să-mi amintesc anii ei mici, dar mi-e şi mai drag s-o văd astăzi, femeie tânără. Şi-mi va fi din ce în ce mai dragă mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu