joi, 9 septembrie 2010

Smochin

Citesc despre o posibila coliziune a unui asteroid care ar putea pune capăt civilizaţiei noastre. Mai aflu despre masa mare de gheţari care se topeşte îngrijorător de repede.

Ies pe stradă, nu numai pentru că trebuie, ci şi pentru că strada mă fascinează. Privesc cu atenţie, imaginez poveştile oamenilor pe care îi văd, înregistrez frânturi de conversaţii. Cele mai multe despre politică şi politicieni, vipuri şi vipere.
Simt pe toată pielea şi-n ochi şi pe buze praful greu ridicat de excavatoare şi pickhammers laolaltă cu târnăcoape, indiferent că merg într-un cartier oarecare sau pe Dacia ambasadelor străine.
 Văd, aud, pipăi, gust. Ce-a mai rămas? Miros! Hai să încerc să miros, e singura şansă ca unul dintre simţurile mele să fie mulţumit cu plimbarea asta.
Sunt la intersecţia Dacia cu Icoanei, se lucrează cu toată forţa de care sunt în stare drumarii noştri, deci, cam ce aş putea mirosi?
Şi totuşi... Smochine! Miros de smochine! Îmi spun în sinea mea că încă o dată funcţionează impecabil sistemul meu de apărare. Mi se mai întâmpla aşa când la staţia de metrou Universitate, unde cu ani în urmă se adunau toate gunoaiele înainte de a se fi terminat lucrările de reabilitare, eu simţeam miros de mare, de alge, de scoici. Şi-mi era bine, gândul accepta tihnit că nu pute, ci că aproape de tot poate fi plaja cu algele aruncate în dezordine peste urmele de paşi adâncite în nisp.
De data asta, însă, e chiar un smochin. Dintr-o curte, se apleacă peste trotuarul îngustat câteva ramuri cu frunze palmate şi pline de verde mediteranean. Printre ele zăresc fructele, smochine gata să se coacă sub soarele Daciei. Străzii Dacia. Şi miros dulce, ca o dulceaţă întoarsă pe cuptorul bunicii. E de necrezut, dar cum îmi face bine, mă las în voie şi cred. Îmi umplu pieptul cu mirosul lor şi mă bucur de drumul meu spre serviciu ca de o plimbare pe sub bolţile de smochini de pe aleile Atenei.

Niciun comentariu: