Un fel de antrenament

Vlad, 34 de ani, companie multinațională. Loial, conștiincios, grad ridicat de stres de performanță. Managerul departamentului său urmează să fie promovat în mai puțin de șase luni. Vlad își ascute toate simțurile și se canalizează pe obținerea poziției care se va elibera. Îi transpiră palmele doar pomenind despre asta și despre temerile lui de zi cu zi: să nu greșesc chiar acum, să nu fac lucruri care să arunce umbră asupra mea, să nu cumva să iau vreo decizie nepotrivită, să nu zic, să nu fac... Și atunci mai bine chiar nu fac. Aștept.

Balastul ăsta, cărat zi de zi, nu a trecut neobservat. Șeful a fost contrariat de schimbarea de atitudine. Vlad a pus cărțile pe masă. Mișcare bună. A urmat riposta: eu te susțin, dar dovedește că ești potrivit.Și cercul vicios al frământărilor a reînceput: să nu greșesc chiar acum, să nu...

Încercăm împreună o analiză conform DEX: a fi potrivit.

”potrivit- care are însușiri comune cu altcineva sau cu altceva, care se armonizează cu cineva sau cu ceva. Corespunzător (scopului urmărit)”. 

Alătur, puțin forțat, dar cu un scop precis, temerile exprimate de Vlad, explicațiile dex-ului și cunoștințele lui Vlad despre cum și ce e un bun manager. Privim imaginea împreună, lung, o răsucim pe toate părțile. În înșiruirea de frici de mai devreme nu găsim nici o trăsătură comună cu imaginea unui bun manager. Nici o potriveală. E rost de o metaforă.

- Hai să lăsăm la o parte tot ce am vorbit azi. Facem o pauză pentru o poveste?

E doar politicos, dar eu nu-i las timp să se răzgândească și caut, cu privirea, cel mai îndepărtat unghi din încăpere, undeva la intersecția tavanului cu zidurile. Am noroc, e o sală foarte înaltă. Îl rog să privească în punctul acela și să-și imagineze că și-ar dori să ajungă acolo. Ce crezi că ar trebui să faci?

Cred că ar trebui să mă antrenez ca să urc până acolo. Adică să mă pregătesc cumva. Să-mi antrenez mușchii, corpul. Să am condiția fizică necesară și apoi să găsesc cele mai potrivite dispozitive pe care să le folosesc pentru ascensiune: corzi, pioleți, hamuri...nu știu. Aș putea ajunge acolo și dacă m-aș urca pe umerii cuiva. Dar ce fac dacă se mișcă puțin sau vrea să plece? Mă zdrobesc de pământ?

Îl ascult și-l încurajez să continue. Construiește imaginile mai bine decât aș fi făcut-o eu. În fond, așa trebuie să se întâmple.

La finalul poveștii, simt că am ”potrivit”, ca în jocul Jengo, fiecare piesă. Acum urmează să scoatem câte una, pe rând. Încerc din nou o comparație. De data aceasta între povestea lui și premisa creată la job. Ce înseamnă antrenamentul în această situație? Ce ”mușchi” se cer antrenați?  Din ce e compus antrenamentul? Cine ar putea fi un bun antrenor? De ce tip de echipament are nevoie?

Între răspunsuri, la un moment dat, se strecoară, cuvântul ”atitudine”. Atitudinea care nu se câștigă în ziua în care ai obținut râvnita poziție. Atitudinea care te propulsează. Nu e un efect, e o condiție. 

- Să pun niște mușchi pe mine pentru mișcarea pe care vreau să o fac, nu? Adică să pun niște atitudine...

-  Intră în cantonament și exersează atitudinea managerului care îți dorești să devii. Cum arată primul tău antrenament în direcția asta? Când ai mai fost în situația de a exersa o atitudine care apoi să devină parte din construcția ta psihică?

- La început, foarte la început. Când am venit în companie. Eram...leu!

- Ce făceai altfel decât acum?

- Nu-mi era teamă de schimbări. Le primeam și le gestionam din mers. Acum mă blochez.

- Cu alte cuvinte, prima componentă a noului antrenament ar putea fi să îți manifești din nou deschiderea către a ieși din zona de confort?

- Da. Îmi place traducerea.

- Deschidere pe care ai ascuns-o în spatele lui ”să nu greșesc”. Ce se întâmpla de obicei dacă greșeai?- Făceam ceva. Orice. Acționam imediat în direcția remedierii. Vorbeam cu colegii, cu managerul meu, cu beneficiarii. O reparam...

Cu cele două componente redescoperite, dispoziția de a ieși din zona de confort și, derivând firesc de aici, orientarea către acțiune, a plecat Vlad, viitorul manager, din cabinet. Ele existau, a fost nevoie doar să le recunoască și să desțelenească un teren pe  care nu mai călcase de câteva luni bune de teamă ca ”nu cumva să...”

Perspectiva schimbării de rol poate fi copleșitoare. Identificarea, recunoașterea și apoi încrederea în resursele proprii sunt fundamentale. Rezultă încrederea în sine și atitudinea pozitiv pro-activă, care devin parte a unei atitudini contagioase.

Cel mai bun lucru despre atitudine este că o putem controla. Este o alegere. Potrivit lui Viktor E. Frankl, "cea mai mare libertate a noastră este libertatea de a ne alege atitudinea". Inteligența emoțională este abilitatea de a înțelege că nu ceea ce ți se întâmplă determină atitudinea ta, ci felul în care decizi să răspunzi.