Sigur că poţi suspecta trucaje de situaţie, dar dincolo de toate stă simbolul. Un pui de leu, recunoscând figurile, mirosul şi mâinile celor ce l-au îngrijit pe când era ghemotoc. Şi orice ar fi trăit în ultimul an, păstrează, instinctual, afecţiune pentru fiinţe care, deşi nu-i seamănă deloc, i-au dăruit parte din viaţa lor.

În privința noastră, a oamenilor, memoria imediată aduce faptele cele mai recente în minte şi acţionăm raportându-ne la acestea. Frumuseţea zilelor pe care le-am trăit pui fiind, nu ne rămâne în memorie la fel de pregnant, cu toate că întâmplările de până la vârsta de trei ani ne formează covârşitor procesele mentale.

Cum ne învăţa sora mai mare să ne jucăm, ce poveşti ne citea, pentru că era deja elevă şi învăţase să citească şi o invidiam pentru asta, se uită toate şi ne amintim doar că divorţul aceleiaşi surori, venit pe neaşteptate pentru toţi, ne-a zdruncinat credinţa în trăinicie şi n-o iertăm pentru asta. Ne declarăm orfani de soră şi ne ducem mai departe viaţa fără ea.

Aceeaşi viaţă care a început în braţele mamei şi în preajma surioarei ce nu se mai dezlipea de ghemotoc.

Numai că acela nu era un pui de leu.

Ploaie şi floare de tei

A plouat astăzi în Bucureşti. Ploaie caldă şi repede de vară, la început. Numai atât cât să scuture peste străzile aglomerate şi grăbite, miros de floare de tei. Mi-era drag să întârzii în drum spre casă. Să măsor paşii în cadenţa ploii şi să pun pariu cu mine că următoarea maşină va stropi până spre gardul casei din vecini.

Apoi, spre seară, s-a mâniat rău. Furtună cu crengi aruncate departe de trunchiul ce le dăruise cu sevă primăveri la rând, ape alergând înnebunite spre guri de canal ascunse, sfâşîieri de lumină. De spaima tunetului, tremurau oameni, ferestre, uşi.

S-a liniştit acum. Tai cu privirea prin noapte şi-mi las simţurile să se limpezească. Val cu val, mirosul florilor de tei e mai plin şi, ciudat, în acelaşi timp, mai diafan.

Mă învelesc în el, ca în borangicul vechi al bunicii şi mă joc de-a vacanţa.