De Crăciun

Crăciunul înseamnă pentru mine Maramureş. Acasă, cu multă zăpadă, cu miros de bucătăria mamei, cu bomboanele Salonta, legate cu aţă de crengile bradului adevărat, cu fratele mai mic căutând zorit în toate cotloanele urmele de Moş. Gerilă.

Aşa îi spuneau oamenii mari: Moş Gerilă. Nu ştiam de ce doar bunica îl chema Moş Crăciun.

Cînd am mai crescut, am plecat într-un oraş în care nici iarna nu poposea prea mult, iar la plecare lăsa dâre lungi şi negre până în inimă de prier.

Ani la rând am dus dorul greu de Crăciunul meu drag în Maramureş. Nu ştiu de ce nu am ajuns acasă. Să fi fost eu, să fi fost alţii...aşa să fi fost. Nu încerc răspunsuri, nu caut vini în timp, numa' zâc...

Da' no fo veci să nu sie oarecum şi în 2009 am petrecut!

Am plecat din Bucureşti spre nord şi câmpurile albe păreau să-mi cuprindă şi zarea şi gândul. Alergau nebune şi doar eu stăteam pe loc. Mă purtau şi nu-mi spuneau unde şi eu le lăsam să se joace cu drumul meu. O mai făcuseră de atâtea alte ori...

O ploaie căzută prea devreme a şters şi ultimele urme de paşi scârţâind aspru pe uliţă. Am ajuns pe seară într-un sat de lângă prislopul dintre Sălaj şi Maramureş. Undeva în spatele bisericii noi şi în stânga de biserica veche şi frumoasă, o casă ne aştepta luminată, pe jumătate atinsă de sărbătoare, pe jumătate încă aşteptându-şi podoabele. Peste toate însă, oamenii. Oamenii.
Pop tatăl şi Pop fiii şi maica lor şi Maria lor. Mia. Trei feţi frumoşi şi-o cosânzeană. Diferiţi, foarte diferiţi: cel mai mic, impetuos, baritonal, exploziv. Altul, căutat sfătuitor şi ocrotitor. Celălalt, simplu, direct, fără prea multe întortocheri de vorbă. Şi Maria, înţeleaptă, delicată, tandră. S-au crescut unii pe alţii, aşa cum se întâmplă în mai toate familiile aşezate, gospodăreşti din satele noastre. Au învăţat de la mama cum să fii demn în durere şi au trecut frumos prin viaţa care le-a dat de toate, şi-nnoroiri şi înstelări.

Oaspeţi le-am fost preţ de câteva minute. Atât. Ce buclă a timpului ne mai adusese împreună vreodată n-o să ştim, dar până spre dimineaţă adunasem deja amintiri cât pentru o întreagă copilărie.
Ajunul a venit repede şi m-a trezit lumina alb înceţoşată a văii Bârgăului. Unul dintre Bârgaie, cum avea să-mi spună Ionuţ mai târziu. Între un drum până la Baia -Mare, câteva târguieli de brad din magazinul Maramureşul, pe  care l-am regăsit mult mai mic decât în amintirile mele, ziua de Ajun s-a tras spre uşă, gata, gata de plecare. Dar n-o puteam lăsa aşa oricum. Trebuia colindată lângă cetină împodobită, ca o sărbătoare de început ce se afla.
Aşteptam coconii la colindat cu "ciocanul" pe care adunau colaci de la gazde. Nimic altceva! Colaci. Pentru a câta oară în cele două zile aveam sentimentul că locul şi timpul se decupează din azi şi se duc, cu oameni cu tot în alte vremi.

Şi iar zic de oameni. Părintele Irineu.
Nu ştiu cum vor fi arătat satele din Maramureş pe la 1848, am doar amintirea lecturilor despre preoţi şi cărturari, despre studenţi şi despre tinerii rămaşi în vatră să vadă de puţinul bătrânilor. Aşa am găsit eu pe Părintele Irineu, pe sora lui, Adina, pe părinţii lor, ziditori de biserică pe dealul Prislopului, pe surorile mamei  cu gospodăriile lor frumoase, pe nepoţii studenţi în Clujul drag. Şi pe bunica ţinută de Dumnezeu să se bucure de cele date.
Ştiu acum, când scriu, că nu eu am ajuns acolo. Mă purtau şi nu-mi spuneau unde şi eu le lăsam să se joace cu drumul meu. O mai făcuseră de atâtea alte ori...

Când am intrat în biserică, doar câteva femei duceau glas de rugăciune şi cântări. Ecoul straniu se lovea în gândurile mele şi-mi şiroiau toate nespusele. Părintele Irineu, cu vocea-i încet coborâtă, ne-a apropiat şi a luminat chipurile femeilor. Aveam s-o cunoaştem pe bunica, pe o bună prietenă a familiei de prin Alba şi câteva dintre tinerele pe care doar Dumnezeu nu le uitase. Nu ştiam la timpul acela că mănăstirea adăpostea şi tineri orfani. Toţi peste 18 ani, poartă pe chip, pe trup, în ochi, mai ales în ochi, tot ce au adunat şi n-au avut cui dărui şi deopotrivă tot ce tânjesc şi speră încă să mai primească. Intrau câte unul în biserică, auzind că Părintele are oaspeţi. Ne-au întins pe rând mâna, cu rostire clară, de curând învăţată. Doar zâmbetul era al lor de când se ştiau.
Mulţumeam că am pentru ce-I mulţumi şi-mi stăpâneam greu lacrimile. Pentru că la vederea suferinţei, ei, cei uitaţi, ar fi venit să mă aline, să nu mă lase să mă doară.

                                                                              ~~~~~~~~
Abia după ce am promis că vom rămâne la masă, încet şi tot pe rând au plecat spre casă. Casa lor de lângă biserică. A intrat grăbit, însă, Mitru. Firav ca mai toţi ceilalţi, căuta privirea Părintelui să-şi ceară iertare de întârziere. Colinda în sat îi luase toată ziua. Părintele îl aşteptase cu colindu şi-n biserică. Şi aşa, pentru cei care mai rămăseseră, dinspre stânga altarului, a început Mitru să zică.
Cum să prind în vorbe tot ce am trăit ascultându-i glasul? Culorile se amestecau şi pierdeam contururile icoanelor ca-n vechiul caleidoscop prin care priveam lumea în copilărie. Nu ştiu dacă i-am spus ceva, dacă ceilalţi i-au spus ceva, ştiu doar că voiam să înţeleg, uitând câte ne sunt date spre a nu fi înţelese.

Vieţi duse când spre prăpastia cea mai înnegurată, când spre licăr de lumină, copiii Părintelui Irineu de la Prislop ne-au bucurat noaptea de Crăciun. După masa de seară, le-am propus un joc de grup. Cu felul lor încă nepervertit de prea multe convenţii sociale, găseau răspunsuri simple la întrebări care pe noi ne-ar putea frământa săptămâni la rând. Ce e potrivit să spună şi ce nu, e mai degrabă o chestiune de intuiţie şi au înţeles cu mult mai repede decât au făcut-o ceilalţi că nimic din ce spun ei nu e greşit atâta vreme cât cred în spusele lor.
Cu greu ne-am desprins de ei, cu toate că ştiam de-acum că în câteva zile revenim. Am pornit spre gazdele noastre din satul de jos şi drumul aduna la gândurile noastre proaspete alte şi alte învălmăşiri. Se lăsase demult ceaţa, era pustiu şi întuneric şi ştiam că aşa aş fi vrut să fie drumul de întoarcere, să pot agăţa fărâmele de gând de fiecare umbră alene mişcată.

Ne aşteptau ca pe nişte fraţi mai mari şi noi ne întorceam ca acasă. Pregăteam împreună plecarea de a doua zi spre Sighet, să vedem "măştile".

                                                                 ~~~~~~~~~~~~

În fiecare an, a treia zi de Crăciun, oraşul primește alaiul colindătorilor din aproape toate regiunile ţării. N-au mai rămas la fel de mulţi anul acesta, al 41-lea, dar m-am bucurat tare să aud cum se umplu străzile de urări de Pluguşor, de Viflaim şi de jocul Caprei. M-am uitat la oameni. Înainte ştiam pe oricine pe stradă. Acum mă uit la copii, la adolescenţi şi la tineri şi mă întreb....de-ai cui îs. Mi-e tare bine acolo, dar e un ciudat început de înstrăinare. Mergeam printre sutele de oameni şi nu mă recunoştea nimeni. Nici eu pe ei. Mă priveau cu interesul pe care îl au pentru turiştii veniţi la sărbătoare. Aproape că m-ar fi oprit să mă întrebe dacă-mi place la ei în Sighet. Şi dintr-o dată, aşa, ca spre a-mi şterge apăsarea înstrăinării, un chip, apoi încă unul şi încă unul. Despre câţiva dintre ei,cu greu aş fi putut spune cine sunt exact. Despre alţii însă, aş vorbi oricând cu drag pentru că îi regăsesc mereu în locurile pe care s-au aşezat cuminţi, cu ani în urmă, în memoria mea afectivă.

Tribuna oficială. Da, aceeaşi de când o ştiu. În acelaşi înţepenit loc. Cu aceleaşi înţepenite chipuri şi gânduri. Nici timpul şi nici timpurile nu par să-i fi atins pe "oficiali". De la înălţimea tribunei, cu tricolorul aproape caragialesc prins în jurul mantourilor, nu le trece o clipă prin cap că toată mulţimea, de sute de oameni, vede o săracă parte din alai, în timp ce totul se desfăşoară pe mica porţiune din faţa ochilor lor. Orizont îngustat proporţional cu mandatele câştigate. E de înţeles atunci de ce nu au ales să ridice o platformă (din aceleaşi scânduri din care fusese ridicată tribuna) pe care să urce, pe rând cetele de urători şi să fie astfel şi văzuţi, nu numai auziţi de mulţimile de oameni de pe toate străzile din centrul oraşului.
Dar uit într-o clipă de toate astea şi rămân doar în bucuria de a revedea, chiar şi pentru câteva clipe, prieteni dragi, de demult.

                                                                                  ~~~~~~~~~~~~~

Bunicul meu are 91 de ani. Îl caut prea rar şi-l văd de mai puţine ori decât mi-aş dori. E singur de când s-a stins Buni, iar fetele lui, deşi aproape, îi sunt totuşi destul de departe. Distanţele şi timpul iau proporţii pe care nici nu le bănuim la anii noştri de acum. O să înceapă să ni se pară şi nouă că o zi e cât o săptămână şi că drumul din cameră până în bucătărie e mult prea lung şi istovitor şi deci, de unul singur nu mai merită făcut.
Nepoţii, risipiţi, înverşunaţi şi însinguraţi.
Iar el, Gogo, cu bradul de Crăciun pe care nu l-a mai desfăcut de când s-a dus Buni. Aşa, pentru că îi plăcea lu' Nela.
Gogo, pentru că cea dintâi nepoată nu reuşea să spună Grigore. Așa a rămas pentru ai familiei şi pentru cunoscuţi: Gogo. Cu toate derivatele.
Nu-mi amintesc să-l fi colindat de prea multe ori pe bunicul, îmi amintesc însă glasul lui de tenor în biserică în ajun de sărbători. Anul acesta m-a colindat el pe mine. La telefon.