Oameni

Petre ne învaţă dansul românesc şi italian, descompunând mişcări, paşi, ritmuri, pe înţelesul tuturor. Pluteşte şi din plutirea lui îi cuprinde pe toţi cu privirea, iar când coboară, ordonează paşii bătuţi în dezordine. Cu un umor cald şi molipsitor, corectează fiecare poziţie, îţi îndreaptă spatele şi îţi ridică bărbia, ca să capeţi încredere şi să ţi se pară totul joc. Împleteşte braţele şi aşează elegant, cu graţie, palmă peste palmă, privire în privire şi începe să numere încet, ritmat şi apoi, pe nesimţite, porneşte muzica, numărând mai departe până când paşii curg uşor şi locul începe să se umple de melodia săltată, îmbietoare la dans în pereche, în linii drepte sau şerpuite, cu tonuri de tarantelă veche sau horă bătută moldoveneşte.

Ile ne arată cum vorbeşte cu păsările. Pe drumul de ţară de pe malul Lotrului, gâştele, curcile, raţele, ademenite de ultimele fire de iarbă, abia dacă se mai văd din praful stârnit în rotocoale de copiii porniţi ceată spre urcuşul dinspre livada de mere zemoase. Ile ne face semn să rămânem în urmă şi să tăcem chitic. Îşi întinde gâtul, ridică sunetele, le subţiază din ce în ce, apoi le îneacă şi le scoate din nou prelung, semn de pericol. Păsările se opresc toate la semn, ridică spre aceeaşi direcţie capetele, rămân aşa nemişcate secunde bune şi brusc se adună una lângă alta şi aleargă  împleticite, îngrozite, strigând către ogradă, de erete şi de ulii.  Mă minunez tare de lucrurile pe care le ştie Ile şi de felul în care le înţelege. Mi-ar fi plăcut să cresc atât de aproape de pământ, să-i recunosc sevele şi să-i înţeleg graiurile. Mă uit cum Ile doar ce se apleacă spre ierburi şi adună cimbrişor bun de pus în fasolea aburindă, pelin de adunat smocuri în vadra cu vin, mentă şi gherghină bună pentru inimă. Îmi arată şi bobiţele ademenitoare, cu must otrăvitor, roşu ca cel mai aprig sânge. Învăţ numele plantelor de leac crescute sălbatic şi din plin, gata să se dea oricui le vrea şi mă gândesc pe care dintre toate să le aleg şi să le aşez de alean peste suflete ofilite şi gânduri înverşunate în neiertare.

Ora de culoare

Într-o singură săptămână, versantul împădurit din faţa terasei, şi-a coborât verdele în galben chihlimbar. Acum e un amestec de vară întârziată şi toamnă sosită la vreme.

Cobor şi eu la ora de culoare, cum îi spune Angela. O ascult şi închid ochii şi trasez uşor, peste toată foaia, linii uşoare, curbe, în creion. Unesc câteva în duct continuu, ca să prindă formă de floare, de frunză sau de pom, apoi le umplu de culoare, după cum mă îndrumă Angela: în complementarele galben şi violet, apoi roşu şi verde. Neutrele luminoase, obţinute fiecare din amestecul a câte două dintre complementare prind desenul în margini. Una dintre culori, cea mai luminoasă, stă în centru, să ademenească uşor privirea oricui o trece. Petele de lumină le-am aşezat spre în sus, pe cele întunecate jos, spre pământ.

Într-un alt desen, am dat contur continuu copacilor, frunzelor, florilor, apoi le-am umplut, ca pe nişte gogoşari de toamnă, cu tot felul de verzuri făcute din galben cu albastru şi apoi adunate cu oranj, pentru căldură, cu albastru sau violet pentru rece. Paletele se colorau, ameţite de îndrăzneala noastră, şi în câteva secunde pensulele roteau alte culori peste cele rămase.

Angela, "gospodina picturii", cu şorţul atins de culori, întrerupte de cusături şi buzunăraşe, ne spune despre impresionişti, care realizau amestecurile de culori direct pe lucrare şi nu pe paletă. Ne arată şi facem şi noi la fel. Amestecurile ies vibrante.
Angela înmoaie pensula mare în roşul pe care îl lasă sacadat peste pânză, apoi galben peste tot, în apăsări succesive. Şi dintr-o dată oranjul vibrează, prinde privirea. Amestecul se face pe retină. 
Încerc şi eu, de una singură, ascunsă de ceilalţi, ca să mă bucur de culori ca de ciocolata mâncată pe furiş acum câteva zile. Toată, toată...
Galben şi negru şi îmi dă un verde greu, de deal de Lotru pe înserat.
Roşu rece şi albastru pentru violet.
Verde cald, mătăsos ca iarba în primăvară, dacă îl las să curgă înspre galben.
Verde rece, dacă-l pierd înspre albastru.
Roşu voluptate. Verde liniştitor. Albastru de vară. Galben-galben.

Mă întorc pe terasa unde Angela pune lumina zilei în sticluţele ei pline ce culori. Scoate pensula grea şi fire de culoare se preling pe marginea pânzei, iar preaplinul se lasă greu în mijloc şi cresc amestecurile de cald şi de rece. Retina se obişnuieşte secundă după secundă să cuprindă, după roşu şi albastru, violetul, după galben şi albastru, verdele, după roşu şi galben, oranjul lumină. Schimbă pensulele subţiri sau pe cele groase, de văruit şi pânza absoarbe nesăţioasă tot ce primeşte.
Privesc împreună cu Angela şi cu Ile colajul rece, de verde decupat peste albastrul munţilor Lotrului şi mă gândesc cu o caldă invidie câte nuanţe surprind  ochii lor de pictori pe dealuri, pe munte, pe cer.

Am privit-o pe furiş pe Angela în multe zile, pictând sau desenând în schiţă detalii de biserici, de case vechi, cu cerdac din lemn înnegrit. Îşi mişcă uşor buzele. Eu cred că Angela îi şopteşte pânzei linii, tonuri şi culori.

Întronaţi peste Lotri

Sunt foarte atentă la detalii. În orice spaţiu m-aş afla, prind repede amănuntele, de aceea mi-e uşor apoi să descriu locuri şi oameni. Viaţa mea toată e făcută din detalii dinamice. Îi învăţ pe copii să vadă, să privească zâmbind în jurul lor, deschişi să pătrundă ce alţii n-au pătruns. În natură nimic nu e inutil. Toate sunt şi cresc la locul lor. Spre deosebire de oameni, pervertiţi de sensuri şi semnificaţii, natura nu aglomerează, nu adună de dragul de a avea.

 Privesc mobilierul din camera de pensiune în care stau pentru câteva zile. Comoda mare e absolut inutilă, ca şi oglinda prea mică şi nefiresc aşezată, astfel încât tot ce se reflectă în ea este partea prinsă între gât şi abdomen. Mă gândesc repede la ce alte soluţii ar fi avut proprietarul, cu aceleaşi costuri. Rafturi discret aşezate pe pereţi la niveluri diferite, cufere-fotolii, o oglindă mare, clară, pe tot peretele, care să lumineze şi să amplifice spaţiul.

Ies pe terasa generoasă care se deschide spre Munţii Lotrului, unde nimic nu trebuie repus, reaşezat, remodelat. Etajul de foioase se proiectează atât cât trebuie ochiului peste acele brazilor deşi şi plini de verde. Răzleţe pâlcuri de arbuşti cresc printre umbre şi trunchiuri bătrâne, protectoare.

Mă las în voie. Ascult cum vorbesc despre casă, bărbat şi copii, despre întâmplări din oraş şi apoi râd plin bucătăresele de jos, printre tocături şi clinchete de inox, tablă, sticlă. Las să urce până în mine toate sunetele, le amestec cu muzica de fado din boxe. Fumul lăsat de cuptorul pe care se fierb mâncărurile se ridică şi estompează verdele picurat cu galben de răpciune. Se amestecă melodia şi vorbele bucătăreselor cu frânturi din joaca copiilor, cu umbrele pădurilor Lotrului întinse peste şosea. Deschid braţele, ochii şi inima, să le primesc pe toate, aşa în amestecul ăsta, să le pun la păstrare şi apoi să le dezvălui una câte una când îmi va fi negru şi urât, aşa cum adună bucătăresele de jos legumele în borcane transparente, pentru zilele grele şi scurte.

Culori

Pentru că nu ştiu să pictez, încerc să scriu. Cuprind imaginea în vorbe învăţate acasă în Maramureş, pentru că aşa mi se pare că sunt mai aproape de culori. Când pierd nuanţele, mă întorc la paleta lui Ile, prietenul meu pictor vorbitor, lângă care pot să stau timp nemăsurat să ascult despre Zăvidenii Americii ei de Americă, şi să-mi rup gândurile în culori pure, amestecate, ieşite din pânze peste pietre de râu, culcate în linii orizontale sau crescute din pământ spre ultimul rod al arborelui său genealogic.

"ţă carte, măi tată, măi..." Şi apoi zice despre fraţii lui toţi mai mari şi despre el, rămas lIle ăl mic."fire-ai a dracu cu bidineaua ta, ne-ai luat pe toţi...".

Mi-e frică să mă ating de pânză chiar şi după ce Amalia a umplut impulsiv chenarul în auriu peste marron-ul cald stângaci întins de mine mai devreme. Stă pânza începută de un an şi pentru că mi-e mai uşor cu vorbele, îi povestesc din când în când cam ce aş visa eu pentru ea. Şterg şevaletul de praf, verific atent înclinaţia pânzei şi calculez câte vorbe mai poate duce.

În nopţile cu lună plină, ne vedem bine una pe alta şi aş vrea să pot opri umbrele care se mişcă peste pânză pentru ca astfel să am forme de-a gata pe care eu doar să le fixez cu pensulele şi culorile primite în dar de la Ile, care încă mai crede că eu pot.

Mi-ar fi plăcut să fiu zugrav, aşa cum zice Ile despre el. Aş fi cuprins poveştile, locurile, oamenii, gândurile, pe pânze sau hârtie de orez, şi le-aş fi lăsat peste tot prin lume.

Aşa, cu vorbe, abia dacă pot pătrunde o miime din ce mi-ar plăcea să spun. Culoarea, formele, mai degrabă le apropii de înţelesuri.

Dacă aş vrea să spun despre Calafat, oraş pe Dunăre pe care l-am văzut în această vară pentru prima oară şi  care abia de-şi mai duce urmele portului înfloritor de sorginte genoveză ce era odată, aş contura cheul de piatră, vechile case conace ridicate pe la fine de secol XIX, căzute acum, o dată cu vremurile, aş imagina aleile pe care se plimbau soţiile ofiţerilor garnizoanei, cu umbreluţe de soare asortate la rochiile lucrate la croitorese locale, după moda jurnalelor parisiene.  Aş trage repezit şi neuniform, în linii curbate, dulci şi ameţitoare, bărcile de pescari şi şalupele cu marfă trecând vama.

Şi ţigăncile. Aş desena ţigăncile de pe lângă Dunăre, cu picioarele goale în praful drumurilor. Ţigănci tinere, neastâmpărate, cu ochii negri, înzvăpăiaţi şi ţigănci bătrâne, cu pielea tăbăcită ca tovalul, fugite cândva de la vreun boier calafetean orbit de patimă şi dor.

Aş şopti nişte culori şi despre Maglavit, locul cu minuni, unde unui cioban i s-a arătat Dumnezeu adevărat şi unde oamenii vin la tămăduire în trup şi-n suflet. Copacul, un  altul de fapt, acum, stă mărturie minunii împlinite şi poartă seva locului acela spre ramurile tinere, ridicate ofrandă. Păşesc spre el desculţă, crezând în forţa pământului şi simt iarba uscată, pârjolită, încremenită în fire asprite de arşiţă. Cărarea înnisipată, caldă, îmi alină înţepăturile. Privesc copacul, dar nu-i pot atinge trunchiul din pricina gardului de sârmă cu care este împrejmuit. Urc cu tălpile goale, aspre acum, în palmele căuş ale lui Adrian şi ating frunzele întinse peste spaţiul îngrădit. Cobor şi adunăm de pe jos fărâme din trunchi, ca să le păstrăm ca încredinţare a minunii.

Orşova. Oraşul întins lânced de-a lungul lacului de acumulare de la Porţile de Fier, părăsit, lăsat să fie. Un oraş despre care am aflat prima oară de la bunica mea.

Dacă ajungi vreodată pe acolo, ai să vezi că oraşul nu există de-adevăratelea. Găseşti însă informaţii pe orsovaonline.net...

Urme ale vechiului frumos oraş ar mai fi. Promenada parcă infinită de-a lungul lacului de acumulare, despărţită de apă prin grilaje din fier forjat, acum scorojit şi desprins din încheieturi. Clădirile se desprind în felii uriaşe. Numai sediul administratiei financiare se ridică mare, mult prea mare pentru câte taxe ar putea colecta în şapte vieţi dintr-o aşezare pierdută, cum a devenit Orşova. Hotelul vechi de alături, pustiu şi golit, îşi păstrează decoraţiunile în relief care încadrau intrarea turiştilor. Cu miile. Din turismul oraşului au mai rămas doar câţiva bărbaţi, care, cu chipiuri alb cu bleumarin şi stemă aurie, te invită să faci un tur cu vaporaşul. Nu pot să nu mă gândesc la bancul cu "De ce s-or fi agitând atât? Se vede bine şi de aici..."

Dierna de pe stema oraşului şi fostul centru de raion seamană acum cu un imens vas gata să se scufunde. Te şi miri cum de nu vezi oameni încărcându-şi puţinele bunuri şi plecând în grabă, de teama naufragiului.

Intru în piaţă şi recunosc (şi mi-e foarte drag!) accentul dulce bănăţean al vânzătoarelor. Le găsesc laolaltă de oltencele cu accent ascuţit şi vorba grăbită, grăbită. Mă duc să cumpăr de la bănăţence, pentru că bunica şi mama vin din Banat. Caut trăsături comune pe feţele lor, stacojiu aurite-n iulie, şi le provoc să vorbească pentru că mi-e dor.  Miroase a mătasea broaştei, a piersici şi caise, toate o dată.

Le va potopi pe toate...

Ploile de peste oraş nu contenesc de zile bune. Se umbreşte la început pământul sub nori uşori, gri-albăstrui. Vântul adună de prin toate colţurile scame umede şi le îngrămădeşte în vâltori, apoi le lasă  de capul lor, să se scuture în voie oriunde îşi aleg.

Neiertătoare, lasă falduri grele peste ziduri scorojite, pe care le desprind în bucăţi gata înmuiate şi le aruncă pe trotuare. Bolborosesc înciudate picăturile şi se reped sălbatice spre pământ. La ce s-or fi gândit oamenii adăpostiţi în staţii de tramvai, sub porţi şi streşini, ce popas or fi făcând printre nedumeriri, temeri, tristeţi?
E fascinant pentru mine să privesc şi să încerc să ghicesc. Oraşul e plin de contraste. Poţi la fel de uşor să întâlneşti chipuri care păstrează fineţea liniilor descendenţei aristocrate, cu o armonie interioară şi stăpânire de sine pe care doar educaţia prin generaţii le poate forma, alături de chipuri anoste, cu priviri în cel mai bun caz goale, dacă nu încrâncenate sau de-a dreptul ostile.

Ploaia dă semne că a obosit, dar numai ce ies oamenii de prin ascunzişuri şi iar se pune de potop. Îşi râde de paşii lor împleticiţi printre bulbucii coloraţi, se joacă aşa cu ei de două-trei ori până îi pierde pe după uşi şi porţi.

Dacă ploaia te prinde în casă,  îţi acoperă repede geamurile în mii de şerpuiri translucide şi te provoacă să te joci dând forme noi lucrurilor şi oamenilor.
Când eram copil, mă jucam de-a Ghici când tună. Urmăream zig-zag-urile de lumină cu uimire şi teamă, apoi aşteptam duduitul înăbuşit sau plesnetul ca de bici, puternic şi aproape. Număram secundele-distanţă şi învăţasem că uneori, aproape în acelaşi moment în care lumina se răsfiră în milioane de vine, se aude şi tunetul asurzitor, cu tot alaiul de zdrăngăte, de parcă cerul cu totul, ca o oglindă veche, s-ar prăbuşi în bucăţi peste pământ.

Hăituiţi de vântul dinspre apus, norii lasă ploaie caldă de iunie. Ziua se închide şi lasă loc şi timp de negură vătoasă.
După ce ploaia stă,  ies porumbeii şi sub dansul aripilor lor grăbite zidurile îşi zvântă griul, dârele umede dispar în aburi calzi, încolăciţi pe după crengi îmbrobonate.

Dacă ploaia te prinde în câmp deschis, poţi vedea tot alaiul de pregătiri şi apoi dintr-o dată, fără să bagi de seamă, norii se despletesc peste lanuri. Le vezi cozile grele de apă şerpuindu-se, apoi curgând drept şi fără oprire peste toate.
 

Glossă

Bucureştiul este un oraş împărţit între eleganţa stilurilor arhitecturale ale secolelor XVIII-XIX sau mai încoace, ale perioadei interbelice şi derizoriul amalgamului a ceea ce se vrea minimalist modern. 

Plimbările lungi pe străzi ca Popa Rusu, Armenească, Dimitrie Racoviţă, Sfântul Ştefan, Plantelor, te desprind cu totul de obişnuitul peisaj mono-ton  şi îţi dezvăluie poveşti de familie veche, păstrate între ziduri şi arcade. Copacii bătrâni umbresc străzile în reverenţe lungi şi maiestuoase, deprinse de pe vremea când felinarele se aprindeau la ora la care începea viaţa din micul oraş. 

O clădire în restaurare în stil Art Nouveau, o alta cu aer interbelic, câteva case care şi-au uitat perdelele grele peste ochiuri împăienjenite, străzi liniştite şi nicăieri nici un om. E duminică şi chiar şi cei ce ar fi putut fi s-au aşezat în chaise longue-uri împletite, lângă ibricul cu cafea turcească, poate în vechea bibliotecă, tapetată în tomuri rămase peste generaţii sau pe terasa ascunsă străzii, cu balustrade din piatră sculptată, atinsă acum de ploi şi vremuri.

Unele case se ascund, îmbrăţişate cu totul de iederă, lăsând doar ici-colo dezvelită câte o punte spre lumină. Altele, ca nişte bătrâne şi cochete doamne, lasă la vedere poarta, grădina cu plante crescute în voie, ziduri măcinate, frontoane sculptate, travertine şi arce la intrare, luminate de felinare din fier forjat îmblânzit cu sticlă colorată care cuprinde lumina şi apoi o deschide în raze.

Intri dintr-o stradă într-alta, te opreşti mult timp în faţa câte unei case, o admiri, o răsfeţi din priviri, te imaginezi amfitrion. Prin dreptul altora treci mai grăbit, să nu stârneşti neliniştea ochilor care te urmăresc, întrebători şi un pic înspăimântaţi. 

Nu te ştiu, nu faci parte din lumea lor. Au mai rămas doar ei, stingheri într-un oraş pe care nu-l mai recunosc şi care îi pierde fără urmă de remuşcare.

Traversezi pierdut, căutând alte şi alte dovezi de stil şi eleganţă, păşeşti atent peste şine de tramvai, ridici privirea spre construcţia din faţa ta, dojenitoare şi superioară, lucindu-şi feţele de sticlă în lumina zilei şi tăindu-ţi respiraţia cu scheletul ei metalic, perfect muchiat.

Se înalţă mult peste cele de mai dinainte, iese obraznic peste trotuare, nu respectă nici un aliniament. Tu te întrebi revoltat cum e posibil, cine a eliberat o astfel de autorizaţie şi când îţi dai seama că e doar o altă întrebare din şirul celor care stârnesc nepăsare, îţi continui drumul. E opţiunea ta: poţi să te reîntorci pe străzile încoronate în verde sau poţi să te strecori cu priviri absente spre casa ta, aflată la răspântia dintre cele două lumi. "Tu te-ntreabă şi socoate"...

Povernei, 2. Acolo exista o clădire pe care o admiram de câte ori tăiam drumul dinspre ASE spre Iancu de Hunedoara. Tăbliţa cu numărul casei şi numele străzii era în alt fel decât al celorlalte case. Şi cum despre multe alte vechi şi frumoase construcţii nu ştiu nimic, nici istoria lor, nici povestea locuitorilor lor, despre aceasta am aflat abia în luna mai că este vila Rosetti-Stolescu. Am aflat printr-o întâmplare care mi-a zdruncinat din nou speranţele că ţara asta ar putea păstra istoria ca pe lecţia cea mai de preţ. De la ştiri. În spatele reporteriţei care stătea de vorbă cu o doamnă arhitect, se dezgoleau mormane de moloz din ceea ce a fost...casa Rosetti-Stolescu. Una dintre puţinele case bucureştene păstrate din perioada de trecere de la stilul academist, caracteristic celei de a doua jumătăti a sec. XIX, la stilul naţional al perioadei urmaăoare, cunoscut si sub numele de stil neo-românesc. În interior oglinzile erau din cristal, ca şi unele dintre geamuri. 

Povernei 2, spune reporteriţa şi mie nu-mi vine să cred. Nici fiicei mele, care ştia la fel de bine construcţia. Ascultăm cu revoltă, cu mînie împotriva a nu ştim ce şi a nu ştim cui. Consternate abia când un individ în geacă neagră de piele, în total contrast cu doamna intervievată mai devreme spune că nu înţelege de ce atâta tevatură. Aici se va ridica cea ma frumoasă clădire de birouri. 

Încerc să pătrund cu puţina mea cunoaştere despre urbanism miezul problemei, dar Amalia mea mă opreşte când mă întreabă: Şi de ce zici să mă întorc în România? 

Poate tocmai de aceea, să fim cu unul mai mulţi cei care ne dorim casa Rosetti şi nu clădirea de birouri. Cristal şi nu sticlă prinsă-n termopan. Doar că ştiu şi eu că în România acest tip de atitudine, revolta şi civismul, sunt sortite ridicolului, oprobriului edilitar. "Nu spera şi nu ai teamă"...

Alte străzi, alte destine. Câini de pripas şi case părăsite, în care şi-au găsit adăpost ţigani, care au adus cu ei obiceiurile lor de nomazi. Stau adunaţi în ciorchini ciocolatii în locurile unde odată erau geamuri. Au rămas doar arcadele cu elementele lor decorative, scrijelite şi aproape pierdute. Un nume sau un an de prin secole trecute abia dacă se mai păstrează cu totul întâmplător pe frontispiciul clădirii. Se strigă unii pe alţii, fac acrobaţii şi nu păţesc nimic, dispar apoi în spaţiile umede, afumate şi înnegrite ale încăperilor înalte şi coboară în stradă, mai mult rostogolindu-se, în lipsa treptelor, care s-au sfărâmat bucată cu bucată.
Aerul împrospătat aduce mireasmă de floare plină, tei şi iasomie. Îţi pare că  nu se potriveşte deloc cu strada, că aşa cum o femeie alege cu grijă parfumul pentru fiecare ţinută şi eveniment, tot aşa şi casele ar trebui să respecte ierarhii şi reguli. Acestea de aici, cârpite cu pământ peste brâuri decorative şi îngenuncheate de indiferenţă şi ignoranţă, îşi cer dreptul la privilegiile avute cândva, pierdute pe nedrept şi de care trecătorii nu-şi mai amintesc. Îşi cer dreptul la parfumul vechi, de epocă înfloritoare, care li se potrivea de minune şi care înfiora aerul în serile cu bal. "Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe"...

Mai sunt şi străzile pe care trăiesc, oarecum laolaltă, familii care poartă pecetea şi eleganţa genealogiei,  alături de vecinii lor, nou veniţi de prin cartiere înfundate, mutaţi în casele de care încă nu se dumiresc că sunt ale lor.
Ghiceşti uşor care unde stă, după obloanele grele lăsate peste geamuri în semn de apărare faţă de muzica revărsată fără oprelişti prin ferestrele deschise larg către lume.
Structura populaţiei unei societăţi afectează în mod direct educaţia. Neancoraţi de vreo valoare transmisă din generaţie în generaţie, mai tinerii orăşeni caută în afara lor, devin demonstrativi şi ofensivi. Amăgiţi de străluciri, nu discern lucurile, nu fac diferenţe între oameni, totul e cu adresare persoana a II-a singular şi viaţa curge fără prea multe întrebări. "Cu un cântec de sirenă lumea-ntinde lucii mreje"...

Casele din Bucureşti rămân să vegheze şi să ducă, atâta vreme cât le este îngăduit, povestea oraşului de ieri, a oraşului de astăzi, ameţitor carusel între lux şi decădere.

Ploier

Mirosul reavăn de pământ, de trunchiuri şi frunze îmi înviorează gândurile şi scrisul. Se scutură verdele proaspăt de ploaie aşa cum îşi scutură fetele părul, râzând, adăpostite pe sub vreo streaşină, de pe care se revarsă dincolo de pantofiorii lor şuvoiul adunat, repede şi cald, la sfârşit de mai.

Trec umbrele pe lângă geamul meu ca într-o paradă multicoloră. Mai mici, mai mari, cu flori sau linii, cu desene şterse şi cârpite. Altele sobre, elegante. Unele şontâc- şontâc, cu oscioarele despicate de vreo rafală zănatecă. Încerc să ghicesc cine sunt proprietarii fiecărui mic coviltir. Doamne greoaie, cu sacoşe încireşate, cupluri grăbite, tinere deci, zgâriind cu câte o gămălie de spiţă zidul clădirii, domni în vârstă ale căror umbrele negre şi mari se mişcă preţ de secunde bune dinspre dreapta spre stânga geamului meu.

Bunica le numea ploiere. Doar se foloseau pe ploaie. Cea care o apăra de vipie era umbrela. Doar îi ţinea de umbră. În Banat, aşa spuneau şi bunicii şi părinţii. Şi-or mai fi spunând şi azi, dacă nu i-o fi stins lumea.

E bună ploaia la oraş. Îmi miroase a acasă şi atunci iau repede prima carte de pe raft şi mă ghemuiesc pe terasă, cât mai aproape de aerul împrospătat.

Maşinile lasă dâre zimţate, mai mari sau mai mici, în umezeala şoselei. Alte şi alte urme se desenează cu repeziciune, se acoperă unele pe altele, înspumate.

Tramvaiul îşi urmează drumul fără să aibă vreun concurent. Câte un vatman mai puţin norocos schimbă macazul spre drumul pe care l-a învăţat pe dinafară.  Staţiile sunt aceleaşi, oamenii la fel. Îi recunoaşte şi se miră doar de noii veniţi.

E un du-te vino. Maşinile zboară într-o direcţie, frunzele se apleacă în alta, se unduiesc, se retrag şi se chircesc de greutatea ploii. Pătrunde umezeala în trunchiuri de copaci, în ziduri aburinde, în piele, în oase amorţite.

Norii albi, pufoşi, ca nişte jucării de copil cuminte şi care se jucau de-a v-aţi ascunselea pe după acoperişurile vecinilor, s-au înhăitat cu mai marii găligani, înnegriţi de tunete, turbaţi de vânt şi au luat-o cu toţii, de nebuni, peste case. Bufnesc, trântesc, scuipă, se reped, se împiedică înciudaţi şi se deşiră de-a lungul, de-a latul, peste lume. Ce de lume, ce de lume!

Se mai aude doar şuieratul maşinilor despicând apele amestecate cu flori şi frunze. S-a oprit totul. E rândul teilor, al salcâmilor, al iasomiei să curgă peste străzi. Se amestecă şi se joacă dulce de-a ghicitul. Spre înserare, nici urmă de nebunii coloşi de abur, năuciţi de căldura trotuarelor şi care au slobozit urzeala de ape de mai devreme.

Pe acoperişul din vecini, porumbeii scutură pene albe, sidefate şi se aşează de cuib. Verdele crud s-a închis şi stă nemişcat. Mai luceşte doar pe ici, pe colo, sub broboane limpezi de amurg. O pisică slobodă, mică şi deşirată ca un fuior pierdut, tremură sub dudul bătrân şi se scutură la fiecare picătură alunecată leneş de pe frunze. "Ah, nu mai încetează ploaia asta o dată!"

Ritmuri

Ceasul meu nou ticăie. Tic-ticăitul lui m-a surprins. L-am ridicat cu tot cu lănţişor la ureche, să-l ascult mai bine. Număra indescifrabil. Nu înţelegeam dacă-mi creştea sau îmi descreştea ora.
M-am aşezat să scriu  şi tastele au început şi ele tic-ticăitul lor inegal, repezit, indecis. Aducerile aminte veneau înspre cuvânt şi bumbul rotund de pe masa mea numai cât le aţâţa.
Am aşezat ceasul alături, pe masă, să-mi dea tactul. Cu sticla bombată şi jucăuşă, se rostogolea cu totul şi stârnea timpul. Acum mi-l fura, acum mi-l lăsa deşirat în rotocoale peste tot prin încăpere, prinse-n păr, pe la colţul ochilor, pe degete, ca inele.

Îl prind în palmă să-l domolesc şi-l duc iar la ureche. Se joacă năuc, mă ameţeşte, nici nu-i pasă că-l strâng, bufneşte printre degetele mele.
Râdem amândoi plin, mai hohotesc eu, mai tic-ticăie el un pic. Eu mă opresc, el nu.  Mă uit pe furiş, mă prinde. Scriu. Mă prinde.
Ştiu ce vrea... să alerg mai iute. Mă prefac că nu înţeleg şi bat rar, mă opresc, repornesc, apoi alerg iar.
Egal şi aproape, ticăie ceasul meu, balon de săpun.

Dictare

La kilometrul zero al Bucureştiului, cântă în unele seri, la mandolină, Gică Marinarul. Pasajul pietonal adună şi apoi slobozeşte notele şi vorbele când spre intrarea dinspre Lipscani, când spre Biserica Sf. Gheorghe. Dacă ai răbdare să îl asculţi, te răsplăteşte cu câteva frumoase lecţii de cavalerism, cu amintiri despre altă lume, cu fado-uri Amalia Rodriguez, cu canţonete învăţate de la tatăl său, italian de fel.

Ti-e parcă şi teamă pentru el, aşa captiv în frumuseţe şi în vreme, că l-ar putea jefui sau doborî uşor oricare dintre cerşetorii titulari ai centrului istoric. Magnetic monumentul lui Baraschi!

Ne oprim şi stăm multă vreme aşa, să-l ascultăm şi se bucură ca de nişte oaspeţi pe nepusă masă, dar dragi. Se revoltă blând la gândul că "nu mai e ce-a fost" şi şlefuieşte-n vorbe pe care nu le-a spus de mult, pentru că cine să-l asculte pe el... Mă duce cu gândul la bunicul cu monoclu, aşa şic cum e şi el.

Mă duce cu gândul la poveşti, la oameni de-a devăratelea, aşa cum trec ei pe lângă ei.

Rola se desface încet, scrâşnind, scârţîind şi actorii în mişcări sacadate, rupte, contorsionate, trec dinspre centrul vechi spre nou. Coboară treptele încremenite, cu chipurile lor asemenea şi urcă spre dreapta alte trepte, singurele pe  care le-au învăţat pe dinafară. Spectacolul mă ameţeşte, muzica de mandolină în tremolouri se sparge de ziduri şi de chipuri şi străbate greu, foarte greu, către aerul înserat.

............................................................................

Ce face diferenţa între o femeie frumoasă şi o alta la fel de frumoasă? Atitudinea.

Îi priveam pe milanezi pe stradă. Luminoşi, cei mai mulţi cu un ceva de mereu vacanţă. Am adoptat rapid atitudinea şi mi-a fost incredibil de bine.

Zilele trecute, pe la coloanele de la Romană,  păstrându-mi atitudinea, îi priveam pe oamenii noştri. Viaţă ponosită, între claxoane şi cozi la covrigi, asta îmi inspirau. Şi îmi părea atât de rău! Pentru că sunt frumoşi, pentru că sunt inteligenţi, pentru că e nedrept.

Şi după câţiva paşi, privindu-mă în vitrine, am înţeles ce face diferenţa. Mă contopisem.

....................................................................................

La Colţea se face frumos. Cu grijă pentru detalii. Cu grijă pentru suflet şi trup. Calfe şi zidari şi peste mai toţi un meşter de lumină, culoare, forme şi spaţii, reconstruiesc, modelează şi aşează peste temeliile vechi tot frumosul pe care locul l-a avut cândva.

Cu ei, în fiecare zi şi la orice oră, un român venit din "afară", directorul de lucrări, cere oamenilor spitalului lucruri pe care el le simte şi le ştie fireşti. De exemplu, udatul plantelor de curând amenajate, încă fragile şi neobişnuite cu pământul nou în care au fost aduse. "Eu am o fişă de post în care nu scrie că trebuie să ud plantele", îi spune una dintre doamnele de la administrativ.

Şi mai caută şi-n ziua de azi, dacă nu s-or fi prăpădit, fişa de post în care scrie cine trebuie să ude plantele. Aşa că stă să le îngrijească directorul de lucrări. Să mai dureze renovările măcar până s-o sfârşi vara...

"De tehnologia materialelor voi aţi auzit?" mai încearcă el, privind spre coloanele îmbrăcate într-un alb de sub care izbucnesc umbre. Tinerii muncitori, convocaţi "în faţă", nu găsesc sprijin pentru privirile lor, nu reuşesc în grabă să găsească nimic nici la litera "t", nici la "m". De alăturare nici nu poate fi vorba.

"În vremea lui Ceauşescu se învăţa în şcoală....nu ieşea un muncitor să nu ştie despre materiale şi cum să le folosească", tună românul prea înstrăinat, în continuare. Mulţi dintre cei aspru certaţi acum, în curtea din faţă a spitalului Colţea, abia se năşteau la schimbul dintre ştafete.

Încerc să mă retrag după o "tehnologie" pe care am învăţat-o, îmi reuşeşte şi promit din mers să mai trec pe la ei. Ies în stradă, mai întorc privirea încă o dată spre construcţie şi oameni şi pun de un proiect: "Case în devenire şi oameni în construcţie".

................................................................................

Au început şi la noi, în ultimii ani, să fie puse în valoare clădiri, mai vechi sau mai noi, prin sisteme de iluminat exterior, care să accentueze detalii de arhitectură, decoraţiuni, texturi. E frumos să treci seara şi să descoperi arcade, caturi, canaturi şi creneluri pe care eşti prea ocupat să le vezi în drumul tău de dimineaţă.

Peste drum de Biserica Sf. Gheorghe, clădirea de la intersecţia I.C. Brătianu cu Lipscani, renovată nu demult, a căpătat la sfârşit şi brâuri de lumină care s-o arate lumii. Doar că, ceea ce reflectoarele ridicate spre ziduri scot la iveală, este un finisaj prost făcut, neîngrijit, cu burţi de tencuială şi denivelări în care lumina se împiedică, se poticneşte, se risipeşte. 

Mă gândesc ca ar trebui să citesc serios despre wabi sabi. M-ar ajuta să înţeleg, să accept, să păstrez. Atitudinea.

Decembrie

Mi s-a dezacordat sufletul şi acum toate cântările-mi aleargă de-a valma prin lume. Cheia sol s-a mutat şi ea pe altă treaptă şi  nu mai recunosc sunetele şi confund din ce în ce mai uşor minciuna cu adevărul.

Noroc că mai am amintiri despre oameni, locuri şi fapte, ca nişte holograme suprapuse în foiţe subţiri de mică luminoasă. 

În decembrie, am regăsit bisericile din Suceava înninsorate şi frumoase, cu lumină de vitralii grele, alunecată blând peste chipuri de sfinţi şi pământeni.

La câteva zile, în Alba Iulia ningea cu fulgi mari, desenaţi peste cetate, peste întâmplările de demult şi peste cele rămase. Într-un depozit de haine, câţiva studenţi la teologie înalţă colinde vechi, pe care eu nu le recunosc, dar care umplu gânduri, suflete, locul cu totul. E special ce se întâmplă acolo. Proprietarii locului, inimoşi, tineri şi ardeleni, organizează în fiecare an un astfel de mic concert de colinde pentru prieteni vechi sau ad-hoc, pentru clienţi, pentru oricine le-ar mai trece întâmplător pragul. Amalgamul de emoţii, sunete, chipuri, lucruri agăţate cuminţi pe umeraşe occidentale, miros de omăt proaspăt aşezat şi parfum de căpşunică ieşit de curând din mustit, aduce mai aproape sărbătoarea şi pregăteşte sufletul de-nchinăciune. Poate părea că nu e cel mai potrivit loc pentru colinde şi pentru emoţie, dar oamenii sunt, cu siguranţă, cei potriviţi: calzi, buni, primitori, simpli.

Decembrie în Maramureş. Acum un an scriam fascinată de oamenii pe care îi cunoscusem pe Valea Chioarului. Se întâmplă adesea să pierzi entuziasmul de început, după o vreme, dar uite că şi anul acesta pe mama Pop şi pe bunii ei copii i-am găsit la fel. Nu, greşesc, nu erau la fel. De data asta ne aşteptau ca pe fraţii mai mari, rătăciţi, întorşi măcar pentru câteva ceasuri la masă bogată. Părintele Irineu şi Yoko, cel din urmă botezat de noi în biserica de pe Dealul Popii, au coborât spre întâmpinare, după ceasuri în care ne-au aşteptat să urcăm spre Prislop. Am trăit din nou clipe aproape magice, ne-am despărţit până a doua zi de dimineaţă de familia Pop şi am plecat spre mănăstire, să înnoptăm în casa cu oameni păziţi de îngeri.

Zăpada scârţâită amestecată cu laptele din corn de lună arunca lumină peste mozaicul proaspăt lucrat, în aur, alabastru şi safir. Abia aşteptam dimineaţa să pot prinde cu ochii atât cât îmi era îngăduit să văd.

Era de necrezut. Alb vălurit şi săgetat de trunchiuri, omătul aşeza tăcere şi mai grea peste mormitele din vale. În dreapta geamului, biserica lumina tot. Am rămas pe marginea patului câteva secunde şi apoi, ca şi cum aş fi comis o mare împietate stând aşa în contemplare, m-am ridicat, am deschis fereastra şi am lăsat peste fire toate gândurile mele curate şi bune.

Aveam puţin timp de stat şi am alergat spre biserică, să prind minutele de singurătate, de vecinătate, de rugăciune spusă-n şoaptă, cu vorbe păstrate de mult pentru dimineaţa asta.

Înainte de plecare, părintele Irineu ne-a dus în atelierul de mozaic. Milioane de bucăţi colorate, mărunte cât o gămălie, ca o oglindă spulberată, între degetele celor trei tineri ucenici, care le aşezau cu migală şi cu îndemânare peste modelul desenat să se potrivească bine chipului Maicii Domnului.  

Am pornit spre vale din nou, unde ne aşteptau de rămas bun şi de urare de an nou cu belşug fraţii şi mama Pop.