Ploier

Mirosul reavăn de pământ, de trunchiuri şi frunze îmi înviorează gândurile şi scrisul. Se scutură verdele proaspăt de ploaie aşa cum îşi scutură fetele părul, râzând, adăpostite pe sub vreo streaşină, de pe care se revarsă dincolo de pantofiorii lor şuvoiul adunat, repede şi cald, la sfârşit de mai.

Trec umbrele pe lângă geamul meu ca într-o paradă multicoloră. Mai mici, mai mari, cu flori sau linii, cu desene şterse şi cârpite. Altele sobre, elegante. Unele şontâc- şontâc, cu oscioarele despicate de vreo rafală zănatecă. Încerc să ghicesc cine sunt proprietarii fiecărui mic coviltir. Doamne greoaie, cu sacoşe încireşate, cupluri grăbite, tinere deci, zgâriind cu câte o gămălie de spiţă zidul clădirii, domni în vârstă ale căror umbrele negre şi mari se mişcă preţ de secunde bune dinspre dreapta spre stânga geamului meu.

Bunica le numea ploiere. Doar se foloseau pe ploaie. Cea care o apăra de vipie era umbrela. Doar îi ţinea de umbră. În Banat, aşa spuneau şi bunicii şi părinţii. Şi-or mai fi spunând şi azi, dacă nu i-o fi stins lumea.

E bună ploaia la oraş. Îmi miroase a acasă şi atunci iau repede prima carte de pe raft şi mă ghemuiesc pe terasă, cât mai aproape de aerul împrospătat.

Maşinile lasă dâre zimţate, mai mari sau mai mici, în umezeala şoselei. Alte şi alte urme se desenează cu repeziciune, se acoperă unele pe altele, înspumate.

Tramvaiul îşi urmează drumul fără să aibă vreun concurent. Câte un vatman mai puţin norocos schimbă macazul spre drumul pe care l-a învăţat pe dinafară.  Staţiile sunt aceleaşi, oamenii la fel. Îi recunoaşte şi se miră doar de noii veniţi.

E un du-te vino. Maşinile zboară într-o direcţie, frunzele se apleacă în alta, se unduiesc, se retrag şi se chircesc de greutatea ploii. Pătrunde umezeala în trunchiuri de copaci, în ziduri aburinde, în piele, în oase amorţite.

Norii albi, pufoşi, ca nişte jucării de copil cuminte şi care se jucau de-a v-aţi ascunselea pe după acoperişurile vecinilor, s-au înhăitat cu mai marii găligani, înnegriţi de tunete, turbaţi de vânt şi au luat-o cu toţii, de nebuni, peste case. Bufnesc, trântesc, scuipă, se reped, se împiedică înciudaţi şi se deşiră de-a lungul, de-a latul, peste lume. Ce de lume, ce de lume!

Se mai aude doar şuieratul maşinilor despicând apele amestecate cu flori şi frunze. S-a oprit totul. E rândul teilor, al salcâmilor, al iasomiei să curgă peste străzi. Se amestecă şi se joacă dulce de-a ghicitul. Spre înserare, nici urmă de nebunii coloşi de abur, năuciţi de căldura trotuarelor şi care au slobozit urzeala de ape de mai devreme.

Pe acoperişul din vecini, porumbeii scutură pene albe, sidefate şi se aşează de cuib. Verdele crud s-a închis şi stă nemişcat. Mai luceşte doar pe ici, pe colo, sub broboane limpezi de amurg. O pisică slobodă, mică şi deşirată ca un fuior pierdut, tremură sub dudul bătrân şi se scutură la fiecare picătură alunecată leneş de pe frunze. "Ah, nu mai încetează ploaia asta o dată!"

Ritmuri

Ceasul meu nou ticăie. Tic-ticăitul lui m-a surprins. L-am ridicat cu tot cu lănţişor la ureche, să-l ascult mai bine. Număra indescifrabil. Nu înţelegeam dacă-mi creştea sau îmi descreştea ora.
M-am aşezat să scriu  şi tastele au început şi ele tic-ticăitul lor inegal, repezit, indecis. Aducerile aminte veneau înspre cuvânt şi bumbul rotund de pe masa mea numai cât le aţâţa.
Am aşezat ceasul alături, pe masă, să-mi dea tactul. Cu sticla bombată şi jucăuşă, se rostogolea cu totul şi stârnea timpul. Acum mi-l fura, acum mi-l lăsa deşirat în rotocoale peste tot prin încăpere, prinse-n păr, pe la colţul ochilor, pe degete, ca inele.

Îl prind în palmă să-l domolesc şi-l duc iar la ureche. Se joacă năuc, mă ameţeşte, nici nu-i pasă că-l strâng, bufneşte printre degetele mele.
Râdem amândoi plin, mai hohotesc eu, mai tic-ticăie el un pic. Eu mă opresc, el nu.  Mă uit pe furiş, mă prinde. Scriu. Mă prinde.
Ştiu ce vrea... să alerg mai iute. Mă prefac că nu înţeleg şi bat rar, mă opresc, repornesc, apoi alerg iar.
Egal şi aproape, ticăie ceasul meu, balon de săpun.

Dictare

La kilometrul zero al Bucureştiului, cântă în unele seri, la mandolină, Gică Marinarul. Pasajul pietonal adună şi apoi slobozeşte notele şi vorbele când spre intrarea dinspre Lipscani, când spre Biserica Sf. Gheorghe. Dacă ai răbdare să îl asculţi, te răsplăteşte cu câteva frumoase lecţii de cavalerism, cu amintiri despre altă lume, cu fado-uri Amalia Rodriguez, cu canţonete învăţate de la tatăl său, italian de fel.

Ti-e parcă şi teamă pentru el, aşa captiv în frumuseţe şi în vreme, că l-ar putea jefui sau doborî uşor oricare dintre cerşetorii titulari ai centrului istoric. Magnetic monumentul lui Baraschi!

Ne oprim şi stăm multă vreme aşa, să-l ascultăm şi se bucură ca de nişte oaspeţi pe nepusă masă, dar dragi. Se revoltă blând la gândul că "nu mai e ce-a fost" şi şlefuieşte-n vorbe pe care nu le-a spus de mult, pentru că cine să-l asculte pe el... Mă duce cu gândul la bunicul cu monoclu, aşa şic cum e şi el.

Mă duce cu gândul la poveşti, la oameni de-a devăratelea, aşa cum trec ei pe lângă ei.

Rola se desface încet, scrâşnind, scârţîind şi actorii în mişcări sacadate, rupte, contorsionate, trec dinspre centrul vechi spre nou. Coboară treptele încremenite, cu chipurile lor asemenea şi urcă spre dreapta alte trepte, singurele pe  care le-au învăţat pe dinafară. Spectacolul mă ameţeşte, muzica de mandolină în tremolouri se sparge de ziduri şi de chipuri şi străbate greu, foarte greu, către aerul înserat.

............................................................................

Ce face diferenţa între o femeie frumoasă şi o alta la fel de frumoasă? Atitudinea.

Îi priveam pe milanezi pe stradă. Luminoşi, cei mai mulţi cu un ceva de mereu vacanţă. Am adoptat rapid atitudinea şi mi-a fost incredibil de bine.

Zilele trecute, pe la coloanele de la Romană,  păstrându-mi atitudinea, îi priveam pe oamenii noştri. Viaţă ponosită, între claxoane şi cozi la covrigi, asta îmi inspirau. Şi îmi părea atât de rău! Pentru că sunt frumoşi, pentru că sunt inteligenţi, pentru că e nedrept.

Şi după câţiva paşi, privindu-mă în vitrine, am înţeles ce face diferenţa. Mă contopisem.

....................................................................................

La Colţea se face frumos. Cu grijă pentru detalii. Cu grijă pentru suflet şi trup. Calfe şi zidari şi peste mai toţi un meşter de lumină, culoare, forme şi spaţii, reconstruiesc, modelează şi aşează peste temeliile vechi tot frumosul pe care locul l-a avut cândva.

Cu ei, în fiecare zi şi la orice oră, un român venit din "afară", directorul de lucrări, cere oamenilor spitalului lucruri pe care el le simte şi le ştie fireşti. De exemplu, udatul plantelor de curând amenajate, încă fragile şi neobişnuite cu pământul nou în care au fost aduse. "Eu am o fişă de post în care nu scrie că trebuie să ud plantele", îi spune una dintre doamnele de la administrativ.

Şi mai caută şi-n ziua de azi, dacă nu s-or fi prăpădit, fişa de post în care scrie cine trebuie să ude plantele. Aşa că stă să le îngrijească directorul de lucrări. Să mai dureze renovările măcar până s-o sfârşi vara...

"De tehnologia materialelor voi aţi auzit?" mai încearcă el, privind spre coloanele îmbrăcate într-un alb de sub care izbucnesc umbre. Tinerii muncitori, convocaţi "în faţă", nu găsesc sprijin pentru privirile lor, nu reuşesc în grabă să găsească nimic nici la litera "t", nici la "m". De alăturare nici nu poate fi vorba.

"În vremea lui Ceauşescu se învăţa în şcoală....nu ieşea un muncitor să nu ştie despre materiale şi cum să le folosească", tună românul prea înstrăinat, în continuare. Mulţi dintre cei aspru certaţi acum, în curtea din faţă a spitalului Colţea, abia se năşteau la schimbul dintre ştafete.

Încerc să mă retrag după o "tehnologie" pe care am învăţat-o, îmi reuşeşte şi promit din mers să mai trec pe la ei. Ies în stradă, mai întorc privirea încă o dată spre construcţie şi oameni şi pun de un proiect: "Case în devenire şi oameni în construcţie".

................................................................................

Au început şi la noi, în ultimii ani, să fie puse în valoare clădiri, mai vechi sau mai noi, prin sisteme de iluminat exterior, care să accentueze detalii de arhitectură, decoraţiuni, texturi. E frumos să treci seara şi să descoperi arcade, caturi, canaturi şi creneluri pe care eşti prea ocupat să le vezi în drumul tău de dimineaţă.

Peste drum de Biserica Sf. Gheorghe, clădirea de la intersecţia I.C. Brătianu cu Lipscani, renovată nu demult, a căpătat la sfârşit şi brâuri de lumină care s-o arate lumii. Doar că, ceea ce reflectoarele ridicate spre ziduri scot la iveală, este un finisaj prost făcut, neîngrijit, cu burţi de tencuială şi denivelări în care lumina se împiedică, se poticneşte, se risipeşte. 

Mă gândesc ca ar trebui să citesc serios despre wabi sabi. M-ar ajuta să înţeleg, să accept, să păstrez. Atitudinea.