Glossă

Bucureştiul este un oraş împărţit între eleganţa stilurilor arhitecturale ale secolelor XVIII-XIX sau mai încoace, ale perioadei interbelice şi derizoriul amalgamului a ceea ce se vrea minimalist modern. 

Plimbările lungi pe străzi ca Popa Rusu, Armenească, Dimitrie Racoviţă, Sfântul Ştefan, Plantelor, te desprind cu totul de obişnuitul peisaj mono-ton  şi îţi dezvăluie poveşti de familie veche, păstrate între ziduri şi arcade. Copacii bătrâni umbresc străzile în reverenţe lungi şi maiestuoase, deprinse de pe vremea când felinarele se aprindeau la ora la care începea viaţa din micul oraş. 

O clădire în restaurare în stil Art Nouveau, o alta cu aer interbelic, câteva case care şi-au uitat perdelele grele peste ochiuri împăienjenite, străzi liniştite şi nicăieri nici un om. E duminică şi chiar şi cei ce ar fi putut fi s-au aşezat în chaise longue-uri împletite, lângă ibricul cu cafea turcească, poate în vechea bibliotecă, tapetată în tomuri rămase peste generaţii sau pe terasa ascunsă străzii, cu balustrade din piatră sculptată, atinsă acum de ploi şi vremuri.

Unele case se ascund, îmbrăţişate cu totul de iederă, lăsând doar ici-colo dezvelită câte o punte spre lumină. Altele, ca nişte bătrâne şi cochete doamne, lasă la vedere poarta, grădina cu plante crescute în voie, ziduri măcinate, frontoane sculptate, travertine şi arce la intrare, luminate de felinare din fier forjat îmblânzit cu sticlă colorată care cuprinde lumina şi apoi o deschide în raze.

Intri dintr-o stradă într-alta, te opreşti mult timp în faţa câte unei case, o admiri, o răsfeţi din priviri, te imaginezi amfitrion. Prin dreptul altora treci mai grăbit, să nu stârneşti neliniştea ochilor care te urmăresc, întrebători şi un pic înspăimântaţi. 

Nu te ştiu, nu faci parte din lumea lor. Au mai rămas doar ei, stingheri într-un oraş pe care nu-l mai recunosc şi care îi pierde fără urmă de remuşcare.

Traversezi pierdut, căutând alte şi alte dovezi de stil şi eleganţă, păşeşti atent peste şine de tramvai, ridici privirea spre construcţia din faţa ta, dojenitoare şi superioară, lucindu-şi feţele de sticlă în lumina zilei şi tăindu-ţi respiraţia cu scheletul ei metalic, perfect muchiat.

Se înalţă mult peste cele de mai dinainte, iese obraznic peste trotuare, nu respectă nici un aliniament. Tu te întrebi revoltat cum e posibil, cine a eliberat o astfel de autorizaţie şi când îţi dai seama că e doar o altă întrebare din şirul celor care stârnesc nepăsare, îţi continui drumul. E opţiunea ta: poţi să te reîntorci pe străzile încoronate în verde sau poţi să te strecori cu priviri absente spre casa ta, aflată la răspântia dintre cele două lumi. "Tu te-ntreabă şi socoate"...

Povernei, 2. Acolo exista o clădire pe care o admiram de câte ori tăiam drumul dinspre ASE spre Iancu de Hunedoara. Tăbliţa cu numărul casei şi numele străzii era în alt fel decât al celorlalte case. Şi cum despre multe alte vechi şi frumoase construcţii nu ştiu nimic, nici istoria lor, nici povestea locuitorilor lor, despre aceasta am aflat abia în luna mai că este vila Rosetti-Stolescu. Am aflat printr-o întâmplare care mi-a zdruncinat din nou speranţele că ţara asta ar putea păstra istoria ca pe lecţia cea mai de preţ. De la ştiri. În spatele reporteriţei care stătea de vorbă cu o doamnă arhitect, se dezgoleau mormane de moloz din ceea ce a fost...casa Rosetti-Stolescu. Una dintre puţinele case bucureştene păstrate din perioada de trecere de la stilul academist, caracteristic celei de a doua jumătăti a sec. XIX, la stilul naţional al perioadei urmaăoare, cunoscut si sub numele de stil neo-românesc. În interior oglinzile erau din cristal, ca şi unele dintre geamuri. 

Povernei 2, spune reporteriţa şi mie nu-mi vine să cred. Nici fiicei mele, care ştia la fel de bine construcţia. Ascultăm cu revoltă, cu mînie împotriva a nu ştim ce şi a nu ştim cui. Consternate abia când un individ în geacă neagră de piele, în total contrast cu doamna intervievată mai devreme spune că nu înţelege de ce atâta tevatură. Aici se va ridica cea ma frumoasă clădire de birouri. 

Încerc să pătrund cu puţina mea cunoaştere despre urbanism miezul problemei, dar Amalia mea mă opreşte când mă întreabă: Şi de ce zici să mă întorc în România? 

Poate tocmai de aceea, să fim cu unul mai mulţi cei care ne dorim casa Rosetti şi nu clădirea de birouri. Cristal şi nu sticlă prinsă-n termopan. Doar că ştiu şi eu că în România acest tip de atitudine, revolta şi civismul, sunt sortite ridicolului, oprobriului edilitar. "Nu spera şi nu ai teamă"...

Alte străzi, alte destine. Câini de pripas şi case părăsite, în care şi-au găsit adăpost ţigani, care au adus cu ei obiceiurile lor de nomazi. Stau adunaţi în ciorchini ciocolatii în locurile unde odată erau geamuri. Au rămas doar arcadele cu elementele lor decorative, scrijelite şi aproape pierdute. Un nume sau un an de prin secole trecute abia dacă se mai păstrează cu totul întâmplător pe frontispiciul clădirii. Se strigă unii pe alţii, fac acrobaţii şi nu păţesc nimic, dispar apoi în spaţiile umede, afumate şi înnegrite ale încăperilor înalte şi coboară în stradă, mai mult rostogolindu-se, în lipsa treptelor, care s-au sfărâmat bucată cu bucată.
Aerul împrospătat aduce mireasmă de floare plină, tei şi iasomie. Îţi pare că  nu se potriveşte deloc cu strada, că aşa cum o femeie alege cu grijă parfumul pentru fiecare ţinută şi eveniment, tot aşa şi casele ar trebui să respecte ierarhii şi reguli. Acestea de aici, cârpite cu pământ peste brâuri decorative şi îngenuncheate de indiferenţă şi ignoranţă, îşi cer dreptul la privilegiile avute cândva, pierdute pe nedrept şi de care trecătorii nu-şi mai amintesc. Îşi cer dreptul la parfumul vechi, de epocă înfloritoare, care li se potrivea de minune şi care înfiora aerul în serile cu bal. "Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe"...

Mai sunt şi străzile pe care trăiesc, oarecum laolaltă, familii care poartă pecetea şi eleganţa genealogiei,  alături de vecinii lor, nou veniţi de prin cartiere înfundate, mutaţi în casele de care încă nu se dumiresc că sunt ale lor.
Ghiceşti uşor care unde stă, după obloanele grele lăsate peste geamuri în semn de apărare faţă de muzica revărsată fără oprelişti prin ferestrele deschise larg către lume.
Structura populaţiei unei societăţi afectează în mod direct educaţia. Neancoraţi de vreo valoare transmisă din generaţie în generaţie, mai tinerii orăşeni caută în afara lor, devin demonstrativi şi ofensivi. Amăgiţi de străluciri, nu discern lucurile, nu fac diferenţe între oameni, totul e cu adresare persoana a II-a singular şi viaţa curge fără prea multe întrebări. "Cu un cântec de sirenă lumea-ntinde lucii mreje"...

Casele din Bucureşti rămân să vegheze şi să ducă, atâta vreme cât le este îngăduit, povestea oraşului de ieri, a oraşului de astăzi, ameţitor carusel între lux şi decădere.