De câteva zile îmi propun serios să mă trezesc devreme, să-mi las timp
pentru gânduri îngemănate, pentru mine, pentru alţii. Şi pentru că nu prea-mi
iese, am hotărât să stau la pândă, să prind lamelele de lumină strecurată şi
să-mi fac orar după ele. Deschid ochii când încă e tulbure afară şi hotărăsc că
e prea devreme pentru devreme. Mă trezesc apoi, iar, vinovat de târziu.
Codiţele de care se atârnau cireşele mai în vară, stau încurcate în ciorchini
în punga mea de hârtie. Despart câteva, aşa, cam cât de un ibric smălţat, aştept să se
înmoaie roşiatice…. Mă uit prin ferestrele de peste drum în casele vechi, la
oamenii de prin ele. Bătrâna singură, care are din când în când câte o vizită,
probabil a fiicei care gesticulează larg şi mult… că nu faci deloc cum îţi
spun! Şi pisica asta să dispară! Las-o, mai vorbesc şi eu cu un suflet…
Mai jos cu un etaj, şi de la mine se vede bine, doamna distinsă, la fel de
în vârstă ca vecina ei, fără pudori, care se ridică dimineaţa din patul de lângă fereastră
şi, goală, priveşte spre stradă, în sus, apoi îşi aranjează, leneş, un halat şi
se pierde, probabil spre bucătărie. Seara scrie sau adună oaspeţi, invariabil doi domni și câteva doamne, iar în dimineţile de duminică doi-trei tineri, probabil aspiranţi în litere.Sau la.
Staţiile de
taxi sunt suprasolicitate, viscolul răstoarnă ordinea şi aşa firavă a oraşului.
Dacia 42, pentru Dacia 42, ultima. Ne pare rău, nici o maşină. Vă rugăm să
reveniţi. Cum vă numiţi? Dacia 42…Dacia 42…Nu avem nimic în zonă.
Cobor, înaintez
greu prin vânt şi zăpadă, şi urc în primul taxi din staţia de la intersecţie. Nu
merg în Băneasa, să ştiţi. Nici eu. Până aici ne-am înţeles. Sau aşa cred eu,
pentru că el, şoferul de taxi e siderat. Nici nu îndrăzneşte următoarea
întrebare. Bulevardul Metalurgiei, capăt, stânga. A, pe la Luică, pe acolo, nu?
Na, era s-o comit…o comiteam acuma….Ia uitaţi…Poliţia. Dvs. aţi văzut-o? Eu nu.
Vroiam să întorc aici. O comiteam acuma…
Porneşte şi mă
gândesc ce treabă bună au făcut ăştia cu metroul.
Scot agenda,
am timp destul să dau telefoanele de dimineaţă. Caut nume. Ce faci, mă, eşti pe
traseu? Ia zi, cum e? Ce, mă? ABS-u te
ţine numai să nu te fure stânga-dreapta. Frâna de mână şi gata. E sfântă. Da,
hai că am treabă. Mă sună Pelicanu. Ia zi, cum a fost? Le-ai luat? Cât mă?
Fraiere…
Mă gândesc că
pot să-mi rezolv telefoanele şi mai târziu.
-Aici, aici pe
dreapta e foarte bine.
-A, păi sunteţi
prima cursă, n-am, n-am să vă dau rest. Ia uitaţi…50, 50, 100.
-Da, văd. E
aici o bancă, poate schimbaţi.
- Păi da, da nu
stau bine aici, dacă vine poliţia…
-Plătesc eu.
Sună telefonul
meu, directoarea de grădiniţă unde trebuie să ajung îmi spune că e sigură că
ştiu că şcolile şi grădiniţele s-au închis din cauza codului galben. Nu, nu
ştiu. Dar nici nu mă pot supăra că nu m-a anunţat. În definitiv, măcar ştirile de
seară ar trebui să le urmăresc. Sunt eu însămi un cod galben.
Încerc să cobor
să-i spun şoferului că ne întoarcem. Vântul îmi smulge uşa şi o forţează de
câteva ori.
-Încet, nu
deschideţi…Pai ce facem? Nu e cursa cât e uşa! Păi aşa se deschide uşa cu vânt 80 km pe
oră? Ne întoarcem? E bine. N-au vrut să-mi schimbe. M-au întrebat dacă am cont
la ei. Hehe, puteam să deschid, nu? Cu banii ăia deschideam şi un cont! Fac şi
eu un spirit de glumă…
-M-am săturat de iarna asta infectă!
-Care iarnă?
-Păi asta! contrariat şi cu gest larg spre dezastru.
-E doar de o săptămână şi suntem în februarie…încerc eu să ţin partea
normalităţii.
-Unde vă las? Rămâneţi acolo?
-Da.
-Da nu vreţi să oprim la covrigărie? Vă schimbă mai uşor.
-???
Mă întorc cu doi covrigi, îi las unul. Săru-mâna. Las şi banii.
Merg spre intrarea în bloc mai mult privind în sus, ca americanii când traversează
strada, din 2001 încoace. Ţurţuri mari şi arătoşi îşi sticlesc vârfurile
ameninţător spre trecători. "Atenţie, cad ţurţuri". Aşa, şi?
