Reveniţi la mesajul nefinalizat

Educaţia mea a fost să-mi aştept rândul. Generaţii întregi de Stai la rând- Nu intra în faţă- Eu am fost înaintea ta. Aşteaptă. Aşteaptă. Aşteaptă. Şi pentru asta, pentru că stăteam la locul meu, am primit, e adevărat, ce se cuvenea locului meu şi mi se spunea să fiu recunoscătoare. Când am simţit că vreau dincolo de locul meu, n-am  mai ştiut prea bine ce trebuie să cer, să aştept, pentru ce să mă ridic pe vârfuri, ce pierd, ce se cuvine şi  ce nu. Ce aşteptau ceilalţi de la mine. Am bâjbâit, uneori rezultatul a fost uimitor şi oamenii spuneau că m-am realizat, că m-am împlinit. Ce mai aştepti, adică ce vrei mai mult? Şi eu habar n-aveam cum arată drumul, nici cum am ajuns până acolo. Mă miroseau, să simtă, să amuşine succesul. Şi eu mă roteam împrejurul meu, neînţelegând ce dibuiau ei cu mirosul lor fin de oameni versaţi, trecuţi, lucraţi, lustruiţi.

Privesc strada, încerc să scriu, nu pot, şi neputinţa asta mă înfurie, sau poate nu e asta, copilului din mine îi vine să plângă pentru că se simte abandonat şi singur, adultului i se face dor. Cer o pauză. Pe culoar e linişte. Mă opresc lipită de zidul rece, înalt, vechi, respir rar, dar nu ţine, încep să mă zgudui de plâns. Înfundat, înăbuşit, muşcând, încercând să-mi opresc cu palmele strânse peste tâmple, gândurile, aducerile-aminte, nădejdile. Peste zidul din faţa mea se întinde alb, un alb vâscos, cleios, peste care curg, în zigzag-uri care se amestecă, umbre, culori, guri schimonosite care-mi ordonă, jumătăţi de feţe pe care nu pot să le recompun, palme deschise, ademenitoare, paşi care se pierd. Mă reped cu tot trupul spre zid, îmi proptesc braţele în el, adun muchiile, îl mototolesc, îl redesfac, îl netezesc şi îi mângîi urmele şifonate, culorile prelinse. Rămân un punct mic, mic de tot, lângă zidul rece, vechi, alb-cenuşiu, neclintit, de neclintit.

Când încep să se audă voci dinspre uşile greoaie ale încăperilor, mă ridic, mă scutur şi mă reped spre baie, să nu o ocupe careva şi să rămân cu lacrimile prinse în rimel. Mă privesc în oglinda cu urme de argint, zâmbesc şi îmi întorc gândurile din ghemul lor greu, încâlcit, spre lumina zilei, brusc, cu bucuria regăsirii drumului. Fir nevăzut, întins dintre apus spre răsărit.

Joc de copil

"Ţară, ţară vrem ostaş…..Pe cine, pe cine?”Nici nu trebuia să-mi aud numele, mă aruncam de una singură spre salvarea celorlalţi. Lanţul de oameni se făcea din ce în ce mai puternic, creştea din ce în ce mai mult. Mă găseam în vâltoare şi forţa ei ameţitoare mă făcea să cred că sunt şi eu puternică. Abia la destinaţie, când totul se oprea, simţeam groaza şi greaţa din stomacul meu. Abia când totul se oprea, mi se părea că eu nu aparţin, că nu e loc, începeam să zgârii pereţii, să mă agăţ de orice fir spre ieşire, să caut aerul bun de respirat. 

Am învăţat să înot singură, în apele reci şi deşălate ale Izei. Indecisă şi zurlie, ca mai toate fetele de prin satele de pe malurile ei, Iza şlefuieşte, însă, cu tenacitatea ritualică a marilor asceţi, piatră cu piatră. E un amestec de sfinţenie şi de frivol, de curat şi de malefic, apa asta care îşi ia în fiecare an, fără nici o abatere, jertfele ademenite înspre vâltori. Niciodată aceeaşi, niciodată aici. Mă trăgeam dinspre un mal către celălalt, peste pietre mari, cu muchii aliniate, peste pietre mici, mărunţite, nisipoase, care-mi sfredeleau tălpile. Apa mă străbătea tăioasă, repede. Ajungeam dincolo, aproape de celălalt mal, unde apa era mai adâncă şi mai iute. Picioarele mă ţineau cu greu contra curentului şi forţei uriaşe. Mă lăsam pe vine, apoi mă întideam de-a lungul apei, în ciuda curgerii, scoteam din apă stânga, o roteam de-a lungului corpului meu, spre cap, pe lângă ureche, o duceam înapoi în apă şi atingeam pietrele să mă asigur că pământul e acolo. Apoi dreapta, tot aşa, cum îi văzusem pe cei care înotau liberi, în mişcări line, dar hotărâte, pe lângă ureche, pe lângă cap şi-apoi în apă. S-a întâmplat într-o zi, nu mai ştiu la cât timp după ce făcusem mişcările astea zi de zi, ore întregi, să-mi alunece mâna şi să nu mai ating pietrele. Într-o clipire de secundă, s-au aşezat deopotrivă în mintea mea spaima de a nu mai simţi pământul şi gândul voit de a nu-l atinge. Am ţinut-o aşa minute bune. Plângeam. Îmi curgeau lacrimile în apă, le simţeam sărate, îmi tăiau respiraţia. Înghiţeam lacrimi şi apă bună, dulce de râu de munte. Înotam în susul râului, nu înaintam deloc, dar eram la suprafaţă, înotând, rotindu-mă, mişcându-mă slobodă, simţind poate pentru prima oară întreagă forţa corpului şi a minţii mele.

Înot. Plutesc pe apele adânci, necunoscute. Mi-e din ce în ce mai greu să rămân la suprafaţă. Cei din jurul meu văd altceva. Mă aplaudă pentru că stau atât de uşor acolo, deasupra apelor tulburi, stăpână pe mişcări, ducându-mă unde vreau, când vreau, uşor, în largul meu. Respir din ce în ce mai greu, m-aş lăsa purtată la întâmplare, dar mi-e teamă de adânc şi de ceea ce ar putea spune ceilalţi. Efortul meu, sacrificiul meu nu se văd, nu se simt. Tot ce las să se vadă este uşurinţa cu care rămân deasupra lucrurilor, în siguranţă, zâmbind.

N'est -ce pas

Plouă când ajung la Paris şi prin parbrizul taxi-ului se văd, ca într-un desen în duct continuu, cartiere desenate rigid, în unghiuri seci, neprietenoase, alături de străzi cu case ridicate pe postamente generoase, noi, cu ferestre largi sau case vechi, cu frontoane şi decoraţiuni pretenţioase, de divă neîmpăcată cu vremea.

Când Jacome mi-a dat adresa bunicii sale, la care voi locui în următoarea lună, atât cât durează „Atelierul de scris”,  am notat-o pe o bucată de hârtie, smulsă dintr-o agendă veche. Ana şi Jacome m-au întrebat dacă nu cumva ar trebui să adaug la lista de „musai de acheter pour plecare” o agendă. Eventual una electronică? Să n-o poţi mototoli, zice Ana. Aveam o agendă cu mine, numai că mi s-a părut că toată povestea vieţii bunicii lui Jacome,  Helene Montault, şi fotografiile în care se vedeau casa, curtea interioară, strada din Ile Saint-Louis, se potriveau perfect cu hârtiuţa mea mototolită şi deloc cu literele rigide ale vreunei agende electronice.

Helene Montault are 92 de ani şi îmi dă impresia unui amestec reuşit de Notre-Dame cu Tour Eiffel. Nu are pe nimeni în casă care să mă ajute cu bagajele, le domestique vine doar dimineaţa, se mişcă foarte uşor încă, aşa că mă va conduce ea însăşi în camera mea. Atenţie, treptele sunt mai vechi decât ea, chiar dacă mie mi s-ar putea părea că puţine lucruri în lumea în care trăieşte acum pot fi mai vechi decât ea.

Îmi dă răgaz cât vreau, dar mă aşteaptă la ceai. Cu rom. Se întoarce din uşă. Şovăie şi aproape că nu-mi vine să cred, dar se înroşeşte: Bine ai venit.

Mulţumesc! Mulţumesc mult! Cum am pronunţat? Perfect, credeţi-mă, perfect. Jacome mi-a spus că nu mai vorbiţi româneşte de mulţi ani. Nu, nu mai vorbesc de mulţi ani.

Las repede bagajele, scot doar o cămaşă albă, sport, pe care s-o îmbrac cu blue-jeans-ii mei comozi. În baie miroase a lavandă şi primul gând este că mi-ar face bine de tot o baie caldă, în care să adorm aşa cum făceam când eram copil. E prima oară după foarte multă vreme când îmi amintesc asta.

Miroase a plante şi a rom de cum ies din cameră. Ceaiul e aromat cu iasomie şi în câteva minute lumina zilei coboară calmă, iar asfinţitul zbârleşte frunzele roşcate, ca pe nişte cozi jucăuşe de veveriţe. Răspund întrebărilor Helenei Montault, mi-e bine în casa ei mare, veche, pe care Jacome şi Ana mi-au descris-o exact, întrerupându-se unul pe altul, vroind să completeze cât mai fidel tabloul, ştiind că pentru mine, un astfel de loc ar fi o motivaţie suficientă pentru o lună la Paris.

După o jumătate de oră, vocea caldă a Helenei, care îmi urează noapte bună, mi se pare că vine de undeva de foarte departe.

………………………………………………………………………………………….

Fereastra mare a dormitorului dă spre curtea interioară, pavată greu cu piatră veche, cu urme verzui de muşchi bătătorit, crescut printre liniile şerpuite, adânci. N-am dormit mai deloc, nu e încă lumină, dar aproape că simt cum se mişcă totul înspre răsărit ca spre un magnet puternic, rupt din adânc şi explodat în aşchii subţiri, fine, tăioase. Fereastra bate în raze, nuanţe, clipociri şi desenează umbre mişcătoare, poate umbrele duse ale casei, poate doar închipuirile mele. Se lasă albastru de gheaţă dinspre în sus, se amestecă fără pudoare cu roşul învingătorului. O privighetoare sau poate o mierlă. Un croncănit, stăpânul. Clădirea de alături, cu cărămizi arse, absoarebe cald lumina şi, ca un reflector, o împrăştie peste scena-stradă, pândindu-i actorii. În curte, voci vesele de femei grase, les domestiques, chemate să aşeze pivniţele de iarnă.

..................................................................................................................................................................

Helene, am convenit astfel pentru uşurinţa comunicării, e jos, în bucătărie împreună cu o altă femeie, le domestique, probabil, căreia îi indică exact ce să aşeze, unde să aşeze, ce ar mai trebui adus.  

"Bună dimineaţa" al meu n-o surprinde deloc pe Helene, dar o sperie aşa de tare pe femeia prinsă în treburile ei, încât o face să ţipe scurt, ascuţit şi să se sprijine de marginea chiuvetei. Helene râde şi n-o putem stăpâni, o lăsăm aşa, aşezată pe primul scaun ce-l are la indemana, şi râzând în lacrimi în timp ce eu îi întind mâna celeilalte, gata să spun frazele de cuviinţă în franceză. Sunt si eu româncă, mi-a spus doamna Montault că veniţi, aveam aşa mari emoţii, vroiam să spun ceva frumos în limba română…dar... Helene Montault încearcă, printre hohotele de râs, să mă convingă, din gesturi, să mă aşez, pentru că are ceva să-mi spună. Înţeleg, mă aşez, masa e pregătită pentru  poveşti mai lungi decât timpul.

-Da, Simone e româncă. A vrut să-ţi facă o surpriză. Când ai coborât, ea tocmai repeta în română ce vroia să-ţi spună. A uitat tot acum!! N’est-ce pas, Simone?

-Nu, n-am uitat.

Dar îşi găseşte de treabă şi nu mai spune nimic. Helene continuă povestea din ajun, pe care n-o putuse termina pentru că eu mă frângeam de oboseală la fiecare mişcare. Când îmi povesteşte despre soţul ei, tocmai refuz încă o brioşă şi aşez cu înţeles şerveţelul.  Bărbaţii Montault au fost distinşi şi frumoşi. L-ai văzut doar pe Jacome.  A, ba da, îmi place cafeaua, dar aş vrea s-o savurez. Poate când mă întorc să avem un răgaz. Şi Association d’entraide de la noblesse française… da, sunt lucruri pe care Jacome nu trebuie să le piardă, nu trebuie să le uităm. Ştii,…hai puţin în seră. În drum pot să îmi cobor şi servieta? Sigur, te aştept. Simone, aduci tu…? Îi fac semn să nu.

Pare să mă vadă prima oară în această dimineaţă. Tu te grăbeşti? Da. Oo… Aranjează două hortensii, se uită pe deasupra altora, se îndepărteză cu paşi foarte mici, hai ce faci, nu pleci? Au revoir! Bon chance. Zâmbeşte. Aproape că îmi pare rău că plec aşa, mă întorc stângaci spre ieşire. „Le pur ennui de vivre”… aud în spatele meu. Mă apasă, dar împart repede între nerăbdarea de a ajunge la atelier şi buna purtare care ar obliga un cuvânt în plus şi îmi dă fără rest.